Vrând să fac un dar poeţilor români - de la care în tinereţe am primit inestimabile daruri, Nichita, Cezar, Grigore -, am îndrăznit o versiune românească a intraductibilelor şi abstruselor poeme rilkeene. Mostre supreme ale unui discurs poetic somnambulic, desfidând nu numai logica şi sintaxa curentă dar şi cea poetică, aceste Elegii? sunt, cred eu, un vârf dacă nu un monument al spiritualităţii moderne europene.

Sunt fericit că limba română a strămoşilor mei şi a marilor poeţi români a primit şi a putut cuprinde arta poetului austriac, ce se clatină şi cuvântă într-un aer de o tensiune insuportabilă, între Pindar şi Hölderlin, un monument de vârf inegalabil, cu siguranţă, al creaţiei europene. (N.B.)

Elegia a cincea

dedicată Doamnei Hertha Koenig

Cine însă sunt ei, spune-mi, călătorii, cei uşor

mai oarecari decât noi înşine, cei care, cu necesitate

şi devreme presează spre cine - şi cui spre o iubire

niciodată pe deplin satisfăcută? Dar el o presează,

o îndoaie, o frânge, o balansează,

o aruncă şi apoi o re-prinde; ca dintr-un aer

uleios şi lin coboară ei în jos,

pe uzatul, de nesfârşita lor

săritură, subţirele covor, acest pierdut

covor în spaţiul cosmic.

Aşternut ca un plasture, de parcă suburbia

cerului, acolo, i-ar fi făcut rău terrei.

Şi absent acolo,

drept aici şi manifest: prezenţa

marii litere în majusculă... şi încă, puternicii

bărbaţi, ea-i rostogoleşte, în glumă, prinzându-i

mereu, precum la masă, puternicul August

farfuria de tablă.

Ah, şi pentru acest

miez, o roză a contemplării:

şi ea înfloreşte şi se exfoliază. Şi acest

stâlp sau pistil, ştampilă, cea de propria-i

înfloritoare pulbere atinsă, din nou fertilizată @N_P