Relatia dintre democratie si protectia mediului nu e una simpla. S-a sugerat, de pilda, ideea ca numai un stat puternic si autoritar - adica nedemocratic - ar fi capabil sa faca fata urgentelor ecologice, prin impunerea de noi comportamente si trecerea la masuri radicale de conservare a naturii si interzicere a poluarii. Oare nu cel de-al treilea Reich hitlerist a adoptat, in 1934, legislatia cea mai progresista din epoca in materie de protectie a naturii? Dupa cum experienta statelor ex-comuniste a demonstrat contrariul, respectiv ca economia planificata si totalitarismul politic nu ocrotesc, ci, mai degraba, distrug, altereaza mediul. Depasind asemenea divergente, ecologismul ca idee si ca practica civico-politica a impus o democratie directa specifica: participarea publicului, prin consultare si alte forme, la adoptarea deciziilor privind mediul. Initial, in urma cu cateva decenii, s-a recunoscut caracterul esential al protectiei mediului pentru bunastarea umana si exercitarea drepturilor fundamentale ale omului. A urmat apoi proclamarea si consacrarea juridica a dreptului fiecarei persoane - din generatiile prezente si cele viitoare - de a trai intr-un mediu adecvat sanatatii umane si echilibrat ecologic, insotit de indatorirea corelativa ca, deopotriva in mod individual si colectiv, sa-l protejeze si sa-i amelioreze calitatea. Pentru garantarea sa au fost prevazute trei drepturi-garantii: accesul la informatia de mediu, la justitie pentru repararea prejudiciilor ecologice si participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul. Desigur, participarea cetatenilor, care implica si informarea lor corespunzatoare, nu este specifica si exclusiva domeniului mediului. Totusi, filosofia politica aferenta acestuia presupune, prin natura sa, implicarea tuturor si anumite conotatii particulare, lucru preluat, asimilat si dezvoltat, in mare masura, prin mijloacele dem