E Lovinescu (31 octombrie 1881-16 iulie 1943) a năzuit continuu spre o autodefinire deplină şi cuprinzătoare. A meditat stăruitor la faptul dacă ideologia are o justificare în psihologia cugetătorului. Nimic surprinzător în principiu pentru o asemenea năzuinţă, dacă nu ar fi vorba de un critic! E. Lovinescu a pus în relaţie întotdeauna, nu în aceiaşi termeni de-a lungul timpului, modul său de a gândi literatura cu propria biografie. Autodefinirea i se părea, în fiecare etapă a biografiei sale, o datorie de onestitate. A fost frământat fără încetare de întrebarea de ce gândeşte aşa şi nu altfel. Într-o primă fază a crezut că ideile vin dintr-o anumită psihologie, pentru ca ulterior să se lupte cu propriul temperament moldovenesc, orientat greşit (liric, nostalgic, pasiv, rural sau provincial, oricum contemplativ - deci tradiţionalist), pentru a-şi impune o direcţie în consonanţă cu spiritul timpului (spre epic, urban, obiectivitate, depăşirea complexelor, autoanaliză lucidă, psihologism, voinţă de sincronizare europeană - deci modern). A simţit o contradicţie internă pe care trebuia să o împace sau să o rezolve. Opera lui E. Lovinescu (critica, proza, memoriile) a fost străbătută, de la un capăt la altul, de această interogaţie despre sine, de la cele două volume de debut Paşi pe nisip (1906) până la cărţile apărute în ultimul său an de viaţă (1943), cele despre Titu Maiorescu (Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică; Titu Maiorescu şi contemporanii săi).

E. Lovinescu a fost şi a rămas, de la tinereţe până la senectute, o natură confesivă, ce s-a accentuat. Aşa se explică apariţia unor texte esenţiale ca mărturisire şi autoexplicitare, cum sunt volumele de Memorii (I, 1930; II, 1932; III, 1937), Aqua forte (1941), considerat ca al patrulea volum de memorii. Dar sinteza unei autobiografii spirituale o reprezintă două mărturisiri, una directă, intitulată