Unul dintre modelele etice despre care le-am vorbit adesea celor tineri, pentru a avea o grila morala ca posibil reper in vremurile romanesti de tranzitie, mult prea carnavalesti, a fost acela reprezentat de luptatorii anticomunisti din Muntii Romaniei, cateva sute cate au fost ei, intre 1944-1962. Obosita eu insami de modele culturale (nu fiindca le-as fi epuizat pe toate, ci doar fiindca ele nu mi-au oferit neaparat si modele morale active ori pregnante), am aflat in luptatorii anticomunisti din munti, oameni simpli, de obicei, niste mohicani ai nadejdii intr-o tara, in cele din urma ingenuncheata de sovietici si fragilizata de fratricidul national. Daca autoritatile comuniste au incercat sa demonizeze figura luptatorilor anticomunisti din munti, aceasta a fost totusi glorificata prin straturi de legenda, in lumea rurala mai cu seama, care percepea in partizani niste haiduci adaptati la vremuri grele (antihristice). Viata acestor fugari a fost adesea, din astfel de pricini, aurita magic, mai ales daca moartea lor era consacrata ca fiind una sacrificiala. Etapa postcomunista a adus insa la suprafata dosare ample legate de fenomenul rezistentei anticomuniste din munti, dosare prelucrate informational de istorici maturi si tineri, cu totii pasionati insa de figura partizanului, a razboinicului silit de imprejurari. Pe langa munca depusa de istorici, revelatorii au fost si marturiile unor astfel de actanti in rezistenta anticomunista din munti, drept care ii amintesc aici macar pe cativa dintre ei: Ion Gavrila-Ogoranu, Victor Pica, Lucretia Jurj, Filon Verca, Elisabeta Rizea, Nicolae Ciolacu. Termenul partizani nu este intru totul exact pentru cei care au luptat armat impotriva regimului comunist instaurat de sovietici in Romania, dar el s-a incetatenit astfel. Multi dintre partizani au fost, in esenta, fugari care s-au retras in munti ca sa evite arestarea; actiunea l