Nu mi-am putut explica niciodată de ce scriitori ruşi, traduşi în româneşte, sună atît de bine. Probabil că au ceva din curgerea spontană a unei limbi în care, prin cuvinte banale şi simple, poţi ajunge să spui lucruri cu adevărat incandescente. Iar firescul pe care îl emană astfel de cărţi cu greu îl poţi regăsi în cazul traducerilor făcute din alte limbi. Aproape îţi vine să spui că, nici dacă ar fi scris de-a dreptul în limba română, ruşii nu ar fi avut un efect estetic atît de durabil asupra noastră. Ba mai mult, în limba română, scriitori ruşi sună mai bine decît foarte mulţi dintre scriitorii români. Se întîmplă ceva la trecerea pragului dintre rusă şi română, ceva despre care însă nu poţi spune mare lucru.

Memoriile lui Aleksandr Soljeniţîn sînt un exemplu în această privinţă, impresia pe care o capeţi fiind cea cu care rămîi după ce ai lăsat să vină peste tine un torent de patetism slav. Slojeniţîn e inepuizabil şi mereu neconvenţional, de aici alura de luptător neconformist avînd talentul de a contraria şi scandaliza pe toată lumea. Şi dacă prima parte a memoriilor sale - cea cuprinzînd cei 56 de ani petrecuţi în Rusia Sovietică - a apărut sub titlul Viţelul şi stejarul (Humanitas, 2002), cea de-a doua parte, cea care începe cu expulzarea lui Soljeniţîn din Rusia, poartă un titlu sugestiv: Ca bobul între pietrele de moară. Bobul, se înţelege, este chiar Aleksandr Soljeniţîn, iar pietrele de moară între care scriitorul şi-a petrecut aproape întreaga viaţă sînt, pe de o parte, Rusia comunistă şi, pe de alta, Occidentul.

În urma expulzării din Rusia, Soljeniţîn se pomeneşte trecînd, în numai cîteva ore, de la regimul asfixiant, de permanentă supraveghere poliţienească, la regimul de libertate apuseană dintre graniţele fostei RFG. Iar ceea ce se întîmplă de acum încolo cu scriitorul rus ţine mai curînd de ficţiunea literară decît de mem