Stefania Tudosie locuia acum o luna in Negoi. Alaturi de parinti si un frate mai mare, fetita crestea fericita in lumea tihnita de la tara. De o luna, insa, totul s-a schimbat. Stefania are sapte ani. Nu merge la scoala inca, doar la gradinita. Dar se ducea mai demult. Tare ii placea, recunoaste fetita, rosind pâna-n vârful urechilor: acolo veneau toti copiii, aveau sumedenie de jucarii, de papusi cu parul lung si rochite frumoase, de carti colorate. Nu se satura niciodata de ele, chit ca ajungea prima, dis-de-dimineata, si pleca abia când se incuia poarta dupa ea. Cu greu se despartea de minunatiile de acolo - stia ca acasa o astepta doar un maimutoi de cârpa, chior si descusut pe la incheieturi, singura jucarie pe care i-a luat-o maica-sa când era mica de tot. Il plimba ore in sir, de colo pâna colo, prin curte, ce sa faca, acoperit cu cârpe multe, sa nu-i vada fata, sa-si inchipuie ca e una din printesele de la gradinita. Si in fiecare seara, dupa ce aseza cu grija gramada de cârpe intr-un colt, copila astepta cu infrigurare sa se lumineze de ziua si sa se intoarca numaidecât in locul plin de povesti si zâne frumoase. Acum o luna era altfel Dar asta se intâmpla demult, acum o luna, când statea in Negoi, in ulita Craiovitei. Ea, cu maica-sa, taica-sau si frate-sau mai mare, Ionut, aveau atunci casa, curte frumoasa cu flori, grajd cu animale, patul. Nu erau bogati deloc, isi aduce aminte Stefania, dar nici nu rabdau de foame. In tot cazul, aveau unde sa doarma bine, sa nu le fie frig, cum le-a fost azi-noapte, când a plouat peste ei. Maica-sa nu avea serviciu, dar muncea pe la unul si pe la altul, cu ziua. La fel si taica-sau, Tudosie. Si intotdeauna, sâmbata sau duminica, parintii le facea câte o surpriza: le puneau pe perna, când dormeau, ori o ciocolata, ori un mar, incât amândoi - ea si Ionut - sareau in sus de bucurie sa darâme casa. Muncea si Ionut - era de-ac