In liceul militar aveam un turnator pe care-l bateam din cand in cand mai mult preventiv.
Ca sa aiba si el un motiv deslusit de a ne turna, pe langa acela obscur, din afara vointei sale, cu care-l pedepsise natura. Convingerea mea e ca oamenii nu devin delatori, ci se nasc cu o gena a insingurarii, care la un moment dat ii face razbunatori. Simt nevoia sa plateasca niste oprimari mocnite din arborele genealogic. Nu se iubesc indeajuns, isi adauga mereu alte cauze, ca sa nu se iubeasca chiar deloc. Turnatorul nostru din dormitorul A era bocciu, maruntel, vanjos, pistruiat, indigest, mohorat si ducea la bataie. O jivina ratacita intre oameni. Ii puneam patura-n cap imediat dupa stingere, iar el mai icnea uneori, dar de urlat, ca turnatorul lipsit de orice urma de demnitate din dormitorul B, care tipa inainte sa fie bumbacit, niciodata. Intr-un fel ne mandream cu turnatorul nostru. Turnatoria din armata e o institutie veche, cu istoria si legendele ei, ca si privata comuna sau fasolea cu afumaturi. Nici nu era nevoie ca omul sa fi fost dovedit vreodata. Era destul ca-l socoteam destinat unei cariere de duplicitar. Ca ne turna atunci sau avea s-o faca mai tarziu, cand putea strica de-adevaratelea vieti, nu mai conta. De aceea spun ca e ceva genetic, fiindca pe fruntea turnatorului nostru statea scris cu litere mari: "Feriti-va de mine, ca le zic sefilor tot ce aud!".
Tot ce se vorbea in dormitorul cu 40 de paturi si in clasa ajungea la urechea comandantului. Locotenentul nu facea un secret din faptul ca obtinea informatiile din interior. Turnatori ar fi putut fi mai multi, dar, daca o clasa intreaga a decis ca pistruiatul era tradatorul, acesta era obligat sa-si poarte crucea. Daca nu era turnator, precis ca l-am facut. La cei 13-14 ani pe care-i aveam noi, elevii din clasa a opta, impartirea rolurilor in grup devenea o prima chestiune de barbatie. Cineva tre
