C(RAMPE) Seara, orele... si ceva. O extraordinara sete de cultura ma impinge spre telecomanda televizorului. Remarc cu stupoare ca n-o gasesc. O caut cu disperare. O caut cu lumanarea. O caut, o strig. O doresc. N-o ating. N-o gasesc. Singura solutie viabila - deschiderea televizorului prin apasarea brutala a butonului on/off. Groaznic efort. Satisfacuta, ma indrept spre fotoliul confortabil care se bataie, oferindu-mi, prin aceasta, o stare de bine sora cu orgasmul. Chiar ma gandesc, in timp ce ma asez, cine mai are nevoie de sex daca sta pe un fotoliu care se bataie.
Televizorul e dat pe Acasa. Il uitasem din seara trecuta, cand, iar, aveam sete de cultura. Foarte bine, imi zic. Sunt acasa, deci privesc acasa. Daca eram pe Antena, in mod cert ca priveam Antena, iar daca eram transpusa in realitate, sigur ca priveam Realitatea. Era evident ca singura mea realitate viabila era, in acea seara, programul Acasa, privit de acasa. Ah. Telenovela mea preferata incepuse deja. Il vad pe Cotimanis (personajul rau, va zic sigur, c-am mai urmarit) amenintat cu pistolul de personajul bun. "In sfarsit i-a venit de hac ticalosului", ma gandesc, dar ma ingrijorez repede gandindu-ma ca, daca i-a venit de hac, inseamna ca se termina serialul, ceea ce n-as fi vrut, sincera sa fiu. In fine, personajul bun il conduce prietenos, cu pistolul, inspre usa, dupa care o incuie de doua-trei ori, cu maini tremurande. "Pai bine, ma, ai pistolul in mana si-ti tremura mainile", m-am adresat personajului bun, cu o oarecare delicatete. "Lasa, ca esti si tu mic. Lasa, ca te faci tu mare."
Port, cu intelectualii mei, un dialog intelectual pe tema actorilor care joaca in telenovele. Voiam sa-i prind la cotitura si sa-i lovesc "zdrang" cand le era lumea mai draga. Voiam sa-i las, sa vad ce spun. I-am lasat, dar am constatat trista ca eram de aceeasi parere.
Cu toate astea, imi imaginez
