Acum vreo lună, m-am îndurat să îmi schimb şi eu cartea de identitate. M-am aşezat cuminţică la rânduita coadă, aşteptând peste o oră ca o pereche de angajaţi ai Evidenţei Persoanelor să îmi ia cei 7 RON şi să îmi verifice actele. Erau toate în regulă. În opinia unuia dintre ei. O persoană între adult şi vârsta a treia cu un limbaj uşurel pentru un angajat al unui serviciu public. M-am mutat răbdătoare la cel de-al doilea rând. După trei ore adunate aflu că îmi lipsea adresa de pe extrasul CF. Eliberat de o altă instituţie publică. Nici nu am mai avut voinţa şi dorinţa de a reacţiona.
Dar am priceput şi eu în sfârşit de ce corupţia nu mai apare cu steguleţ roşu în birocratul (a se înţelege întocmit din birou, cu superficial contact cu realitatea) raport de ţară al Comisiei Europene. Ne-am obişnuit atât de mult cu datul şpăgii, încât e un fel de a trăi, normal, producător de relaxare, mod seren de înlăturare a coşmarurilor întâlnirii cu acriturile de la ghişeuri, cu zumzetul străzii mutat în spaţii înguste, închise etc.
Mă gândesc la toată funcţionărimea, bugetarii, care te aduc la disperare punându-te să şezi frumuşel şi înţelegător la cozi. Încât îţi vine a da şpagă, a apela la prieteni, cunoştinţe, doar să nu suporţi "infernul" chinuitor al statului fără pic de raţiune la cozi, că aşa vor muşchii unor salariaţi acriţi de cât de prost sunt plătiţi, să te uiţi cum, la secunde bune, degetele unui funcţionar trec peste tastatura calculatorului etc.
Fiecare român, trecut de 18 ani, cred că a experimentat cel puţin o dată, această veritabilă umilire din partea unor angajaţi pe care, până la urmă, îi plătim noi. Cei, de ne execută statul de uităm să dăm TVA, impozite, taxe etc., cu toate că statul, prin aparatul de o îndoielnică calitate nu e în stare să îţi presteze de doamne ajută un serviciu.
Mi-e foarte clar de ce dăm şpagă. De urâtul de a
