Pe 12 decembrie 2004, viitorul presedinte si viitorul premier isi strangeau mainile cu putere, razand increzator spre multimea ce sarbatorea victoria lui Traian Basescu la prezidentiale. Ce gandeau cei doi in acea noapte despre viitorul lor comun este imposibil de spus. Nu cunoastem mintile celorlalti oameni, insa le putem deduce intentiile din actiunile si declaratiile ulterioare.
In plin razboi personal si institutional intre presedinte si premier (uneori cu desfasurari comice, cum a fost refuzul lui Basescu de a-l primi pe Tariceanu la Spitalul Elias), suntem siguri ca pe 12 decembrie 2004 nu-si doreau acelasi lucru.
Partenerii au devenit peste noapte adversari intr-un joc de suma nula, in care au fost utilizate teme de interes general ca anticoruptia si decomunizarea, institutii vechi sau nou create, presedintia, guvernul, parlamentul, Parchetul General, serviciile secrete, CNSAS, comisiile pentru cercetarea crimelor comunismului.
Ce anume i-a ostilizat, atat de repede dupa scrutinul din 2004, care-i miza pentru mobilizarea atator resurse umane si institutionale?
Un raspuns il gasim in interdictia constitutionala impusa presedintelui de a actiona ca un premier in conditiile in care premierul a refuzat rolul repartizat, de brat "executiv" al lui Traian Basescu. Declaratiile prezidentiale din prima luna de mandat erau un fel de "table ale legii" pentru executiv.
Astfel, el a transat public premisele relatiei cu premierul, pe care a incercat sa o organizeze astfel incat sa fie implicat in actul de guvernare: intalnirile de miercuri de la ora 5.00, deplasarile intempestive la guvern, uneori in absenta lui Tariceanu, anunturile publice ca l-a informat pe seful executivului asupra unor chestiuni ce tineau de competenta acestuia.
Toate acestea testau disponibilitatea premierului de a colabora cu pres
