- Cultural - nr. 94 / 16 Mai, 2006 Anul acesta, la 22 aprilie, s-au implinit douazeci de ani de la moartea lui Mircea Eliade. Anul viitor, la 28 februarie, se vor implini o suta de ani de la nasterea sa. O biografie scrisa intre Bucuresti si Chicago, reperele de inceput si de sfarsit ale celui care nu inceteaza sa fascineze deopotriva prin opera si biografie, biografie care, pana la urma, este, la randul ei, opera. Eliade a dat Cezarului (filosofului, istoricului religiilor) ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu (scriitorului) ce-i al lui Dumnezeu. Desi, Dumnezeu a fost si Cezar, altfel nu putea fi scrisa "Istoria religiilor si mentalitatilor". Daca iei insa intreaga opera a lui Eliade, sigur ramai coplesit si de dimensiunea ei si de valoarea ei. Te intrebi, ca om care acorda destul de mult spatiu scris-cititului, de unde atata energie, de unde atata putere de munca si, pana la urma, care era dimensiunea timpului pentru Mircea Eliade? Nu stiu daca scria usor sau greu (desi despre Noaptea de Sanziene se stie ca este urmarea unei calatorii in Italia, in 1949, in timpul careia a scris 300 de pagini din roman), daca geografia biografiei sale (India, Egipt, Anglia, Germania, Portugalia, Franta Italia, SUA etc.) l-a mentinut in forma, daca exilul a potentat sau nostalgia spatiului natal a intretinut arderile literare. Oricum, intr-o confesiune, Eliade isi afirma "dependenta" de limba romana: "Cred ca nu puteam sa scriu literatura decat in romaneste. Dar cred ca nici n-ar fi trebuit sa scriu altfel, pentru ca limba in care am scris si scriu inca este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii romanesti". Cat priveste disponibilitatea pentru a invata limbi straine, e dezarmant sa afli ca a invatat italiana ca sa-l poata citi pe Papini (care a exercitat o mare influenta in tineretea sa) in original, sau engleza, ca sa-l citeasca pe Frazer, ca a