Desi Codul Penal nu prevedea pedeapsa cu moartea, patru dintre cei sapte condamnati la executie in "procesul Antonescu" au fost impuscati la 1 iunie 1946. Executia a avut girul Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Angliei. La recomandarea Guvernului Groza, Regele Mihai a respins cererile de gratiere.
Executia Maresalului
Intr-o telegrama datata 15 mai 1946, reprezentantul SUA la Bucuresti, Burton Berry transmitea Departamentului de Stat informatia ca sentinta in cazul lui Ion Antonescu era condamnarea la moarte. Asadar, diplomatul ame-rican stia acest lucru cu doua zile inainte ca sentinta sa fie pronuntata oficial.
MARESALUL A CERUT RECURS. Dupa pronuntarea sentintei din 17 mai 1946, toti acuzatii au cerut in sedinta publica recurs. Avocatii Constantin Paraschivescu - Balaceanu si Titus Stoika, reprezentand apararea, si-au intemeiat cererile de recurs pe doua elemente. Primul se referea la stabilirea gresita a componentei Tribunalului Poporului din reprezentanti ai partidelor politice care au format Guvernul pro-comunist din 6 martie 1945. In plus, au sustinut avocatii, membrii acestor partide nu aveau drept de reprezentare, deoarece in martie 1945, acele formatiuni politice nici macar nu existau ca partide. Al doilea viciu de procedura invocat a fost ca judecarea crimelor de razboi nu era de competenta unui tribunal romanesc, ci a unuia international. Ion Antonescu a declarat la proces ca nu va face recurs si nu va cere gratierea. Dar in chiar ziua pronuntarii sentintei, printr-o procura autentificata semnata cu propria mana, Maresalul si-a imputernicit avocatii sa "redacteze si sa sustina motivele de recurs impotriva sentintei de condamnare a subsemnatului data de Tribunalul Poporului, precum si prezenta cerere de gratiere in numele meu." Documentul existent in Arhivele Nationale rastoarna intreaga teorie, sustinuta inclusiv de fostul monar
