Incriminam, nu demult, faptul ca sint prea putine recitaluri in viata noastra de concert. Era o simpla constatare si un vag regret. Sigur ca „simfonicele“, evident mai spectaculoase, atrag mai multa lume. Sigur ca un concert cu orchestra are un „pret de cost“ mai scazut decit un recital unde „incasarile“ sint mici. Sigur ca recitalurile sint mai pretentioase din punct de vedere muzical si solicita un efort mai mare din partea muzicienilor. Si totusi, acolo pe podium, in singuratate – desigur, uneori acompaniata –, se petrece marea incercare pentru un instrumentist: lupta cu sine. Si neantul efemer: dragostea de muzica, gloria sau anonimatul.
Sa nu prelungim aceste divagatii. Ca un facut – sau de ce si cum? –, ne-am pomenit cu o suita intreaga de recitaluri, puse claie peste gramada, in doar o singura saptamina! Nu stim daca are vreo legatura cu raportul de tara, care ne aduce in pragul isterizarii pe fondul unei traditionale indiferente la orice, sau apropierea inchiderii stagiunii, dar parca sapte recitaluri, daca am numarat bine, in opt zile este uluitor. Ca sa nu spunem ca unele concerte s-au suprapus. Si a fost/este pacat si pentru muzicieni, si pentru publicul meloman care frecventeaza cu asiduitate salile de concert (semn bun pentru tonusul unei natiuni in care Elena Udrea atrage mai multi admiratori decit Dan Grigore si Valentin Gheorghiu laolalta). Chiar nu se poate (co)ordona o altfel de programare ca sa nu se dea impresia de „heirupism“ si sa raportam – cui? – ca si la recitaluri „planul a fost realizat si depasit“?
Revenind la partea strict muzicala, sa punctam citeva dintre momentele importante. Mai intii ar fi recitalul de la Ateneul Roman al pianistei Ilinca Dumitrescu. Ne-am delectat cu un program dedicat in exclusivitate lui Mozart, cu doua sonate, doua variatiuni si o Fantezie in re minor KV 397, care a iesit cel mai bine
