Piesa durează o oră şi un sfert, dar parcă ar ţine trei ani. Estimp, poţi citi cartea care a inspirat-o pe tînăra - încă - regizoare Chris Simion, cu mai mult folos. Este vorba despre Dragostea durează trei ani de Frédéric Beigbeder. Sau, dacă nu cu folos - tocmai am spus o prostie - atunci cu oarecare plăcere.

Cartea este un récit prin care Beigbeder vrea să dezvrăjească o anume idee despre iubire, şi anume aceea a iubirii fidele, "veşnice" (vai, ce idee desuetă!!!). Pentru asta, el apelează la sensibilitatea cititorului modern pentru şoc. Cititorul modern aşteaptă să fie dat cu ţeasta de caldarîm, tot aşa cum privitorul modern vrea să contemple tablouri din care nu înţelege nimic sau cum chefliul modern vrea să danseze în sinea lui, în cluburi ticsite, pe muzica dată prea tare ca să se mai poată înţelege cu cineva.

Bun, acum, că mă puteţi acuza liniştiţi de reacţiune, să trec la subiect. Dragostea, spune Beigbeder ca un psihiatru şi psihoterapeut de orientare cognitivistă, durează trei ani. Din punct de vedere chimic, adică biologic. Numai mintea noastră se dedă la distorsiuni cognitive care ne fac să credem în tot felul de baliverne numite şi idealizări. După care se sleieşte. Dopamina se retrage, serotonina se cam recaptează şi oxitocina rămîne să salveze aparenţele. Dragostea, mai susţine cinic Beigbeder, pe urmele lui Sade, nu contează, e o crenguţă aruncată în mina de sare a minţii noastre care trudeşte la foc continuu...

Aş spune deci că lectura volumului Dragostea durează trei ani e terapeutică. Da, numai că TCC (terapia cognitiv-comportamentală) se face individual, iar cititorul e un bolnav. Chris Simion, această tînără fanatică a clişeelor despre emancipare de orice fel şi fără criterii, s-a gîndit să inoveze metodologic, să arunce totul în scenă şi să-i vindece pe bolnavii de dragoste în masă, în grabă, în doi peri. Ce-am văzut, aşadar