Despre un străunchi al meu, personaj spectaculos, iubitor de artă şi de femei, nechibzuit şi înţelept, aventuros şi generos, s-au spus întotdeauna numai vorbe bune în familie. Dar ce am reţinut încă din copilărie de la cei care povesteau despre ruda noastră uşor legendară era menţiunea care revenea la capătul fiecărei evocări, aceea că îi plăcea să bîrfească şi că o făcea cu un haz nebun. Nu numai că nu părea să fie ceva blamabil, dar se cita din bîrfele lui rămase celebre prin subtilitate şi haz. Mult mai tîrziu, cînd am observat în afara familiei că nu şade frumos să bîrfeşti cu gura mare, că e bine să o faci cu mîna la gură (pentru că oricum o faci), dar mai ales cînd am înţeles că bîrfa chiar poate fi exclusiv rea sau tîmpă, am constatat şi cît poate fi ea de plicticoasă.

Caut în dicţionarele româneşti. Într-adevăr, se pare că toate definiţiile termenului, frustrant de sumare de altfel, converg spre sensul de afirmaţii răuvoitoare şi neadevărate, sinonime cu calomnia. Cum rămîne atunci cu sintagmele încetăţenite în limbă, cum ar fi mi-e dor de o bîrfă bună sau hai să ne mai întîlnim la o bîrfă?

Mă lămuresc incursiunile în definiţiile altor limbi. Pentru francezi, ba chiar mai explicit pentru englezi, bîrfa este o vorbărie plăcută care satisface curiozitatea personală, e o indiscreţie comunicată într-un limbaj familiar. Aşadar, nu e obligatoriu o invenţie şi nu e neapărat răuvoitoare. E rezultatul unui demers de informare, de cele mai multe ori util, cu atît mai percutantă cu cît are mai mult haz sau este mai savuroasă. Informaţiile personale maliţioase, dezvăluirea unor secrete mărunte, jocul de ambiguităţi al exprimării creează complicităţi de grup mic şi instalează relaţii cu un oarecare grad de intimitate.

Irina Nicolau afirma că etnologii nu vor înţelege satul pe deplin atîta timp cît studiile de port popular nu vor trata şi tema cîrpitulu