Relaţia dintre cotidian şi artă a fost tot timpul un subiect "tare" de-a lungul istoriei artei. N-am să intru în istorii inutile, ci am să mă rezum în a sesiza că o bună parte din retorica postmodernistă tratează tocmai relaţia realitate artistică-cotidian banal. Un corolar modernist al ideii "artă pentru artă" este acesta: artiştii produc obiecte separate de statutul obiectului cotidian. Ei produc obiecte de artă. Odată cu ready made-urile lui Duchamp, ideea se relativizează. Arta va intra într-un concubinaj din ce în ce mai aprins cu viaţa şi obiectele ei. Dar nu numai cu aspectele intense, cvasieroice sau tragice ale vieţii. Ci şi cu banalul ei. Cu pauzele lungi şi dese care alcătuiesc marea parte a vieţii fiecăruia .

În expoziţia "Filme" a lui Josef Dabernig de la MNAC (curator Florin Tudor) e vorba aparent tocmai despre lungile momente de umplutură din viaţa noastră. Sau, mai precis, cum trebuie ele filmate sau privite în aşa fel încît să devină un eveniment cu "aură". Auzisem de curînd de o statistică a principalelor activităţi umane. Pe primul loc era de departe somnul. Urmau "privitul la TV" şi "munca". "Cititul" era pe locuri codaşe. Undeva, foarte bine plasat în top, era "mersul cu maşina" şi "statul în trafic cu maşina". Ei bine, Darbenig îşi filmează cu scrupulozitate maşina într-un parcurs lung, plin de peisaje răpitoare. Interesul fotografului din film (Lancia Thema, 2005) nu se orientează spre peisaje, ci mai degrabă spre propria maşină, devenită vedetă. În alt film (Wisla , 1996), timp de 8 minute camera filmează reacţiile a doi oameni la un presupus meci de fotbal. Din faptul că sînt doi şi din gesturile unuia deduci că ar fi antrenorii unei echipe. Gesturile sînt minimale şi reţinute. În scurt timp, totul se termină, scorul e nul, iar cei doi antrenori se deplasează la un prezidiu unde nu se decernează nimic într-un stadion în care nu exis