Sînt momente cînd ţi se revelează mai acut relaţia cu şirul unor coincidenţe. Unor întîlniri. Relaţia cu firele, multe, invizibile, care te pun într-un anumit raport cu tine, cu celălalt, cu lumea. Călătorind pe căile din mine însămi, descopăr, uneori, şi voluptatea popasului. Acolo sînt ochi, senzaţii, mize, emoţii, lumini, măşti, neputinţe, umbre, succesul unora, ratările mele, răsărituri, apusuri. S-a întîmplat - sau, poate, n-a fost doar atît - ca trupa lui Strehler de la Piccolo Teatro din Milano să revină la Bucureşti. Cu Arlechino, slugă la doi stăpîni, acel spectacol-şcoală de teatru, acea lecţie de actorie desfăşurată, încărcată de rigoare, de ludicul lui Giorgio Strehler, de fantezia ireală a luminilor lui, de zborul lui Soleri. Aud fluturarea mîinilor lui Strehler în gesturi ample, largi, cu care desena, în aer, lumi. Ca un dirijor. Strehler... Dirijor... Şi toate versiunile sale, începînd cu 1947, la Arlechino, Piaţeta, Insula sclavilor, Livada de vişini şi lacrimile lui Vlad Mugur, ale mele... venirea lui în visele mele, venirea lui la Bucureşti, la Bulandra, cu ocazia Festivalului Uniunii Teatrelor Europene. Plecînd spre casă şi nedorind să-mi controlez emoţiile, mi-am amintit de ceea ce am citit despre ultimul lui spectacol, despre magia lui, despre felul în care a simţit să vorbească, atunci, şi pentru ultima oară, despre iubire şi despre tinereţe: "Cosi fan tutte". Ştiam că a lucrat cu un dirijor mare care, într-un fel, i-a încheiat montarea. Ştiam că acel dirijor... ştiam multe. Ce nu am ştiut în seara aceea şi n-a fost chip să-mi amintesc a fost faptul extraordinar că dirijorul, artistul acela însoţitor al lui Strehler pe ultimul interval nu este altul decît Ion Marin. Cel cu care Strehler a deschis Noul Piccolo Teatro din Milano. M-au trecut fiorii. Ion Marin. Un tip fantastic pe care l-am ascultat dirijînd şi pe care nu l-am cunoscut niciodată, u