Pe vremea comunismului, în manualele şcolare se vorbea despre "literatura română de după 23 august 1944". Devenea aproape subînţeles faptul că toată literatura română scrisă după momentul arestării mareşalului Ion Antonescu stătea sub semnul noilor precepte ideologice şi "estetice" introduse de vigilenţii critici-propagandişti-cenzori ai aşa-zisei "puteri populare". În întreaga perioadă comunistă, au fost pomeniţi foarte vag sau deloc o serie de poeţi şi prozatori care au debutat ori erau pe punctul să obţină definitiva consacrare între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947. Adică în perioada foarte scurtă în care Regele Mihai era încă pe tron, iar o aripă din PNL se afla la guvernare. Dacă se poate vorbi de o generaţie pierdută a literaturii române, aceasta este. Scriitori precum Mihail Villara sau Pavel Chihaia, autorii unor mai mult decât promiţătoare romane de debut, s-au văzut aproape instantaneu trecuţi la index (Mihail Villara, pseudonimul literar al fostului preşedinte al tineretului liberal, Mihail Fărcăşanu, a reuşit să părăsească ţara înainte de instaurarea regimului comunist, a devenit un critic al acestuia la posturile occidentale de radio şi, fireşte, referirile publice la persoana sa au fost interzise; Pavel Chihaia, după cum singur mărturiseşte într-o scrisoare către I. Negoiţescu, a fost dat afară din slujbă, iar romanul i-a fost trimis la topit după ce a participat la o şezătoare naţional-ţărănistă interzisă; ulterior a emigrat şi el în Germania), iar cărţile lor nu au mai fost reeditate decât după anul 1990. Dacă se tot vorbeşte în anii din urmă despre revizuiri, cred că o principală datorie a criticii este să fixeze locul acestor scriitori (lor trebuie să li se adauge Alexandru Vona, dar şi romancierii Lucian Blaga şi Alexandru George, autorii unor importante opere scrise cam tot atunci, dar publicate cincizeci de ani mai tâziu) în istoria prozei ro