Reactiv şi retractil, tandru şi necruţător, generos cu duşmanii şi de-o extremă exigenţă cu prietenii, "rău", aşadar, în sensul bun al cuvântului, şi "bun" în sensul rău, Dorin Tudoran este un personaj fascinant. L-am văzut prima oară cândva pe la mijlocul anilor '70, pe o scenă din Arad, când, colaborator al revistei "Flacăra", scria o ironic-sardonic-patetică relatare a întâmplărilor coordonate cu binecunoscuta impetuozitate de tip tăvălug a lui Păunescu (cei doi, firi perfect antagonice, au fost colegi încă din adolescenţă). A recitat una sau două poezii, a primit cu indiferenţă aplauzele, apoi s-a aşezat pe scaunul ce-i fusese repartizat. Seducător de frumos, având ceva eminescian în trăsăturile feţei, poetul de nici treizeci de ani ilustra ipostaza artistului detaşat şi rece, parcă indiferent la energia tumultuoasă a mediului înconjurător.

Cine a ajuns să-l cunoască, ştie că masca e cu totul înşelătoare. Memoria lui Dorin e asemenea unui imens burete, capabilă să reţină, clasifice şi judece absolut tot ceea ce privirea aparent dezinteresată captează. Cu trecerea anilor, trăsăturile au dobândit un aer vag oriental, de Buddha mefient şi nedrept, şfichiuitor în vorbă, dar mereu gata de reîmpăcări. Furiile lui Dorin sunt devastatoare, asemeni unui izbuc eliberat dintre coastele unor munţi gigantici. Cu atât mai călduroase - şi deconcertante - sunt revenirile sale. Felul în care ştie să pună în evidenţă calităţile adversarului - după ce, cu aer inchizitorial, l-a călcat în picioare - face farmecul inenarabil al pamfletelor sale. Dar demonstrează şi bunătatea structurală a omului, incapabil să "ţină la mânie".

Din diverse motive, nu prea citesc "Jurnalul naţional", gazeta la care Dorin Tudoran "contribuie" de mai mulţi ani. Cu atât mai încântat am fost să-i descopăr textele într-o nouă culegere de articole, intitulată, cât se poate de dorintudoranian, Absu