Nu doar eu îi spuneam "Doamna Zoe", ci şi colegii, prietenii, cunoscuţii, o lume întreagă. De ce nu "doamna profesoară Dumitrescu"? De ce nu "doamna Directoare" (pentru că a fost şi Directoarea Institutului "G. Călinescu")? Există nuanţe spontane în denominaţia persoanelor, care explică însă esenţialul. Cei ce o cunoşteau vedeau imediat că este o doamnă şi voiau cu toţii să-i fie apropiaţi: de aici formula cam ciudată, dar elocvent de persistentă - "Doamna Zoe". Aşa a rămas pînă la sfîrşit.
La Facultatea de Filologie (adică Facultatea de Litere din timpul comunismului), pentru studenţii ceva mai evoluaţi de la începutul anilor '60, care trăiau doar din presimţirea şi apoi din nostalgia culturii veritabile, profesorii se împărţeau, tacit şi definitiv, în două grupuri inconfundabile: "ai noştri" şi "ai lor". în fruntea primului grup trona, incontestabil, Tudor Vianu: ar fi deci inutil să-i descriu componenţa şi viziunea. Tot ce pot spune este că elitarul sector era, bineînţeles, mult mai redus numeric decît cel advers, că membrii lui aveau în Facultate un statut aproape semilegal, putînd fi oricînd îndepărtaţi de la Catedră. Păreau în mod evident timoraţi pentru că se ştiau vulnerabili şi doar temporar toleraţi. Preţioasele adevăruri pe care ni le comunicau erau parcă rostite cu jumătate de voce: după fiecare frază mai îndrăzneaţă, urma o privire involuntară şi discretă în jur. Nu erau prea mulţi, dar erau cei mai buni.
Asta nu înseamnă că "ai lor" ar fi fost doar nişte troglodiţi: mulţi aşa erau, dar existau printre ei şi persoane cultivate, inteligente, cunoscători de limbi străine: asta n-avea însă prea mare importanţă! Ceva în atitudinea lor, imposibil de ocultat, ne arăta că se identificaseră cu ce-i mai rău şi că păreau decişi să slujească minciuna pînă la capăt. Erai obligat să ai de-a face cu aceşti inşi - reprezentau oficialitatea, ocupau posturile
