Cu mulţi ani în urmă, pe când eram studentă la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", numele de atunci al acestei Universităţi, am avut şansa să mă număr printre studenţii care au beneficiat de o invitaţie a Universităţii de Artă din Berlin, care ne-a deschis, vreme de o lună, porţile muzeelor şi monumentelor din aproape douăzeci de oraşe vest-germane. Una dintre cele mai puternice imagini ale acestei călătorii, păstrată în memorie ca un impact-surpriză, a fost întâlnirea cu arta plastică experimentală din acea vreme, într-o expoziţie din Köln. Expoziţia nu te invita doar să o priveşti, ci te implica pe măsură ce o parcurgeai, scăldându-te în felurite lumini intermitente sau obligându-te, pentru a putea să-ţi continui traseul, să dai la o parte şi să treci printr-un "exponat", care avea drept componentă, de exemplu, o perdea din mărgele. După rezerva faţă de neaşteptat, m-am lăsat prinsă în joc cu încântare.

Participând la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Dansului, desfăşurată pentru prima oară în spaţiul de la etajele trei şi patru ale clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a început să funcţioneze, mai întâi firav, iar apoi tot mai consistent, Centrul Naţional al Dansului, Bucureşti, mi-a revenit brusc în memoria afectivă, starea de spirit trăită cu atât de mulţi ani în urmă, la Köln. încercând să descifrez resorturile acestui salt în timp, am intuit că principalul motiv era caracterul itinerant al acestei manifestări, itineranţi nefiind artiştii, ci noi, spectatorii. în locul unui punct fix din care să priveşti un spectacol şi a unei succesiuni de lucrări pe care să le urmăreşti una după alta, am fost invitaţi să parcurgem noi tot spaţiul Centrului, unde, în fiecare colţ, după fiecare panou, se petrecea, concomitent cu celelalte desfăşurări, un experiment, o instalaţie, implicând mai multă sau mai puţină mişcare, lumini şi proi