Nu vreau să vă pierdeţi vremea cu o introducere despre rostul jocurilor în societate, despre alienarea noastră, care ne jucăm singuri la PC, faţă de strămoşii care se jucau în grup socializîndu-se. Vreau să ajung mai repede la ţintă: jocurile din societatea românească aşa cum le zugrăveşte literatura.
Lumea interbelică de la noi, ca şi secolul XIX au fost foarte ludice, Bucureştiul excela, dar cazinourile din Constanţa, capodoperă Art Nouveau, din Sinaia şi alte staţiuni nu erau niciodată goale. Se juca tare şi în familii, nu numai la Arnoteni, şi nu pe chibrituri. Deţin numeroase mărturii ale unor membri longevivi ai familiei mele şi ale prietenilor lor ce atestă că pe vremea aceea plăcută zăbavă nu era numai cititul cărţilor, ci şi jucarea lor. Am fost întristat că doamna Ioana Pârvulescu, în admirabilele sale cărţi despre secolul XIX şi primele decenii din XX, nu a dat locul cuvenit jocurilor care marcau societatea. Dar literatura contemporanilor nu le-a putut ocoli! Făceau parte din viaţă. Pentru cititorii mai tineri, felul cum se jucau acestea este poate necunoscut.
Personajele lui Caragiale din grupul lui Caţavencu joacă stos, un joc de atu, ca un fel de licitaţie, dezvoltat apoi în maus, pe care îl jucau Gaiţele lui Kiriţescu. Venită de la Paris, nepoata lor Wanda le notifică faptul că ea joacă doar bridge. Un joc popular era concina la care trişa de Pampon şi care apare şi la Ionel Teodoreanu. Era un fel de şeptic la care rolul dominant în avea valetul (fantele).
Alte personaje ale lui Teodoreanu joacă écarté ca şi unele din Brăescu, un 66 în doi. Cînd sînt mai mulţi jucători, el devine préference. Aceste jocuri sînt de levată, pe puncte transformabile în bani. Aşa jucau şi Moş Costache cu familia soră-sii şi cu Pascalopol deşi autorul nu numeşte explicit jocul.
Mai aprige sînt jocurile de cazino sau tripou descrise pe larg de Brăe
