La nivelul limbajului, poezia lui Mircea Ivănescu exprimă sensul "modern" al unei inocenţe pierdute şi totodată pe cel "postmodern" al unei inocenţe regăsite, dar la "puterea a doua", - prin citat, prin repetiţie deliberată şi ambiguizare (auto)ironică, în dialog cu sine însuşi, audibil şi pentru cititorul atent. Ceea ce nu se mai poate spune direct şi naiv, se poate comunica poetic prin asumarea pe deplin conştientă şi prin refolosirea unor clişee lingvistice sau formule stereotipe, culese din limbajul curent, uneori chiar şi din limba de lemn a ziarelor, combinate insolit cu expresii sucite amuzant, dar şi cu figuri înalt-poetice, învechite desigur, dar tocmai din această pricină capabile de rezonanţe noi în noul context foarte personal în care sunt introduse. Rezultatul nu e o prozaizare polemică a poeziei, în scopuri demistificatoare, cum s-a spus nu odată despre poetica lui Mircea Ivănescu, ci, dimpotrivă, o delicată liricizare şi înnobilare a prozaicului, oral sau scris, o transfigurare enigmatică a banalului, o îmblînzire a asperităţilor, stridenţeleor şi a diverselor ticuri de vorbire în mijlocul cărora se găseşte inventatorul lui mopete (anagramatic, şi prin punere în abis, "poetul" transformat în "poeme"). Cu memoria lui extraordinară, Mircea Ivănescu reţine verbatim întinse porţiuni din ceea ce aude şi din bogatele lui lecturi, din care citează firesc şi discret fragmente atît în conversaţie, cît şi, adeseori fără semnele citării, în poezie. Unei tinere prietene şi admiratoare, cînd îşi ia rămas bun de la ea, la telefon, îi spune invariabil, pe un ton în care doar se bănuieşte gluma: "În rugăciunile dumneavoastră să pomeniţi toate păcatele mele" (Hamlet către Ofelia, cînd o trimite la mănăstire: "... In thy orisons be all my sins remembered"). Citatul poate fi ghicit de cel care-i cunoaşte sursa, dar asta e mai puţin important decît faptul însuşi al citări