Probabil că drăguţul băieţică ce-mi bătea acum o săptămînă în uşa atelierului, înmînîndu-mi invitaţia la un iminent vernisaj, era chiar pictorul. Prea părea de bun simţ, prea civilizat prevenitor în cele cîteva cuvinte ce i-au însoţit gestul înmînării, ca să nu fie chiar el cel ce-şi aşezase expoziţia - cu emoţie irepetabilă, bănuiesc, - în inima oraşului: la Cupola.
Neajungînd la vernisaj, n-am putut verifica dacă aducătorul invitaţiei era chiar acelaşi cu expozantul. Cum însă nu obişnuiesc să refuz întîlnirea cu un nou nume - încă unul - am intrat ieri în galerie incitat încă de pe trotuar de ce vedeam prin fereastră.
într-adevăr, primii paşi prin sală m-au pus în faţa unui talent şocant, avînd toate atributele vocaţiei indubitabile. Apetit vizibil pentru materialul în sine - fie el textură mascată, alta decît cea a pînzei de suport: întîmplătoare bucăţi de stofă, de plasă, de pătură, de pălărie, de chiloţi, de fustă - fie rebutate plăci de patefon sau foste mănuşi ergonomice, apetitul acesta material, placat pe imprevizibilitatea compoziţională, fac din pictura lui băieţică ce-mi bătea delicat în uşă una de substanţială ofertă. Şi asta într-un climat dominat, din păcate, de multă, prea multă impostură insolentă. Paşii prin sală îmi întăreau optimismul că nici pe departe totul ar fi pierdut, că în faldurile ademenitoare ale valutei forte de schimb - postmodernismul - s-ar sufoca şi ce mai respira cît de cît sănătos în aerul prezentului. Iată chiar aici, în galeria etalon a oraşului, speranţele continuităţii rămîn intacte.
Dar...
Surpriza subitei satisfacţii s-a frînt brusc în clipa cînd ochii mi-au căzut pe titlurile lucrărilor. Mai toate avîndu-le personaje pe... rege şi regină.
Deci asta era!
Drăguţul băieţică de la uşa mea, nu altul, probabil, decît expozantul de-aici, are ce are cu antipaticul cuplu. Şi culmea: silueta-
