Libertatea nu e ceva chiar atit de usor de suportat. Ne-au spus-o oameni cu scaun la cap - „frica de libertate“ e o sintagma care a facut cariera - si ne-au demonstrat-o abcese politico-sociale de genul PRM.
Greu dupa 1989 pentru unii. Nimeni nu mai voia sa le ia apararea. Toti uitasera ce inseamna sa fii cu adevarat roman. Strainii ne invadau tara, o jucau in picioare, ii privatizau intreprinderile, calcau in picioare demnitatea oamenilor. Trebuia sa vina cineva si sa spuna ca toate au o limita.
Sa stirpeasca „napircile“ tranzitiei, sa isi sacrifice opera sa de scriitor, sa se puna in fruntea poporului. Cu alte cuvinte, sa construiasca o opera de om politic. Toate astea, dar si multe altele, trebuiau, nu-i asa, sa poarte un nume. Au avut doua: PRM si Vadim Tudor. Asta se intimpla acum 15 ani. Cum trece timpul asta!
Putem zimbi la acest amar ceas aniversar, dar nu trebuie sa uitam. Au trecut trei cincinale si Vadim et comp. si-au facut, cu virf si indesat, planul la dejectii pe metrul patrat, la conspirativitate pe numar de revista, la aberatii pe cap de locuitor.
Nu am murit si nici resursele de bun-simt din Romania nu au secat, dar ei, Vadim si compania, au de ce sa sarbatoreasca. Nu au trecut nici neobservati, nici in zadar prin istoria teribil de accidentata a postcomunismului romanesc.
Protejati adesea, dar, in unele momente, scapati de sub control, asa cum Frankenstein si-a scapat creatura din mina, Vadim si echipa au lasat o dira groasa si urit mirositoare. Se vede cu ochiul liber: o dira pe masura fricii lor de libertate.
Nu e simplu sa fii liber. Intii, pentru ca nu e confortabil. Trebuie sa fii, de pilda, responsabil; or, cind la mijloc sint oameni infantilizati, e bine sa nu ceri responsabilitate. Inconfortul dat de libertate nu e insa tot ce poate fi mai rau. Punctual, in cazul PRM si
