Dacă se tot vorbeşte atât de mult despre moştenirea grea a trecutului comunist, mai adaug un amănunt pe listă: soarta blocurilor pentru ţărani, sau pentru cei care aveau datoria de a schimba "faţa" satelor. Construite de cele mai multe ori din beton nefinisat, după câţiva ani de folosinţă "sălbatică" de către oameni neobişnuiţi cu regulile unui astfel de spaţiu, aceste construcţii sfârşeau prin a avea o înfăţişare sinistră. După Revoluţie, caracterul decadent al acestor blocuri s-a amplificat, astfel încât putem vorbi despre adevărate " ghetouri" ale satelor mai răsărite. Între timp, copiii familiilor numeroase au crescut, spaţiul locuibil a devenit foarte dens, sloganul hip-hop " pe după blocuri suntem noi" a devenit o modă şi pentru tineretul de la sate, cântat însă în ritm de manele.
Singurul amănunt pozitiv al acestui peisaj funest este câte un geam termopan, câte o centrală de apartament sau maşinile "de dincolo" aduse de către tinerii plecaţi prin Spania. Nu are rost să mai vorbim aici de rustic, viaţă tradiţională, etc, lucruri pierdute definitiv în majoritatea satelor româneşti. Această struţocămilă numită " urbanizarea spaţiului rural" este un exemplu concludent.
Fum fără foc…
Dacă treci prin Râciu, o comună mărişoară de pe Câmpia Transilvaniei, ai imaginea unei localităţi importante pentru zonă. Casele sunt aranjate, ceea ce este o dovadă că există oameni destoinici în zonă. Din strada principală se zăreşte grupul de blocuri. Faţadele sunt de o calitate "mulţumitoare", însă dacă intri în spaţiul de parcare din spatele clădirilor ai imaginea decadenţei umane. Pentru că omul mutat la bloc se încăpăţâna să rămână ţăran şi nu reuşea, s-au construit coteţe pentru porci din materialele cele mai diverse: lemn care între timp a putrezit, tablă ruginită luată cine ştie de pe unde, cauciucuri tăiate pentru troci în buna tradiţie românească, etc.
