Apollinaire, aripi, baltă, baobab, bilă de fildeş, bluziţe, bocet, brişcă, brumă, brună, buze, burlane, caleşti, canapea, carne dulce, catifea, căpşună, ceai, cearşafuri, ceasornic, chelneriţe, ciorapi, coapse, crini, dantele, dimineţi, Dimov, după-amieze, eleve, fecioare, fese, fetiţe, fiţe, fântâni, fleaşcă, fleţ, flori, fluturi, fraged, giuvaiere, glezne, iederă, ierburi, îngeri, jartiere, lacrimi, lapte, leuştean, Lou, mansarde, mărar, mătase, mâl, melci, miere, moale, motani, nimfe, nostalgie, orologii, pahare, parfumuri, păianjeni, pătrunjel, perne, pielea goală, ploaie, pofte, portocală, praf, rai, râme, rochii, rondel, rouă, sâni, sfârcuri, spume, subsuori, suflet, Tamara, toamnă, tristeţe, umed, Verlaine, vis... Elemente recurente în poezia lui Emil Brumaru, pe care o impregnează cu un parfum persistent şi inconfundabil. De la debutul editorial şi până la Submarinul erotic cel mai recent, autorul nu face "decât" să se repovestească, ludic şi elegiac, concupiscent şi îngândurat, cu o invenţie limitată la un univers de mici dimensiuni şi de proprie folosinţă. E foarte original acest balans între o realitate fragmentată minuţios în componente domestice şi planul oniric în care sintaxa poetică se poate răsuci în fel şi chip, rotind în jurul baobabului sau punând pe urma nimfelor numeroase proiecţii ale deplinei libertăţi. Asemeni lui Leonid Dimov, dar fără luxurianţa imagistică şi feeria lexicală a magistrului, Emil Brumaru se îndepărtează programatic de modelul liric abstract al generaţiei lui Nichita Stănescu, deschizându-şi universul pe orizontală, într-o consistentă şi proaspătă imanenţă. Lumea e la doi paşi de noi, pare să ne spună poetul. Este suficient să o privim cu atenţie şi să mângâiem uşor suprafaţa lucrurilor, pielea albă a fetelor, foiţele subţiri ale cărnii şi sufletului, pentru ca totul să înflorească. Iată: "Erai atât de frumoasă!/ Frângeam pent