Recenta premieră absolută: Pomenire - un recviem românesc de Ştefan Niculescu - interpretat la Ateneul Român de către Corul şi Orchestra Filarmonicii "George "Enescu" sub bagheta lui Horia Andreescu, dirijorul corului Iosif Ion Prunner, solist basul Pompeiu Hărăşteanu - a ilustrat cu o covârşitoare elocvenţă cât de dătătoare de armonie poate fi "unirea minţii cu inima" şi cât de palpabilă esenţa divină, atunci când autorul ştie să treacă dincolo de textele specifice "rânduielii ortodoxe a înmormântării sau a parastasului"; de cele ale "cântecelor funebre supravieţuitoare în cultura orală a ţăranului român" sau de "cântecul medieval citat de Monteverdi în Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis." Cu toate că în literatura noastră muzicală mai există un Recviem - Parastas al lui Marţian Negrea şi un Recviem semnat de Myriam Marbé, Pomenirea maestrului Ştefan Niculescu "este - conform mărturiei autorului - o adaptare proprie a denumirii celebrului Ein deutsches Requiem, Ťdupă cuvinte din Sfânta Scripturăť, cum spune Johannes Brahms" - mai degrabă o celebrare a eternităţii spiritului, o "aducere aminte de Cel de Sus şi de cei adormiţi întru Domnul", decât expresia unei ceremonii pro defunctis. În selectarea şi ordonarea fragmentelor celor 7 părţi componente, ca şi în stabilirea titlului i-a stat alături, ca în multe ocazii similare, soţia sa, căreia îi este dedicată lucrarea.

Ştefan Niculescu şi-a făcut din "eterna reîntoarcere" la origini - fie ele de expresie cultă, europeană, primitiv-ritualică ori de tradiţie bizantină - principiul călăuzitor şi înnoitor al propriului act de creaţie, al propriei existenţe. Această "nostalgie" implică, după modelul Jung-Eliade, investigarea pluralităţii surselor, tradusă în muzică prin polifonie - descinsă, la rându-i, din plurivocalitatea medievală. Or, "cercetarea şi regândirea surselor primare ale plurivocalităţii" ar avea ca