Din nefericire, Romania e plina de "Catangi", paraginite si sordide, ghetouri tenebroase bantuite de fantoma pauperitatii, latita pe zidurile scorojite. "Catanga" e insasi Romania reala, cu care istoria contemporana ne-a condamnat sa convietuim; e una din problemele nerezolvate ale prezentului confuz si, de aceea, viitorul este incert. Prin 1973 am revenit in Turnu Magurele, dupa cativa ani petrecuti in Dobrogea, tot pe malul Dunarii, la Cernavoda. Acolo, la piciorul falnicului pod, am inteles cu adevarat ce inseamna dorul de bunici. Si parca vinovata de tot aleanul meu insuportabil era chiar creatia lui Anghel Saligny, intrucat ea ma departase de taramul paradisiac al Islazului, unde tata-mare si ma-marea ma asteptau dintotdeauna cu inimile inlacrimate. Am iubit si urat in egala masura podul acela dantelat, de o robustete uimitor de rafinata, iar la plecare mi-a parut mic si scheletic, pana ce a disparut complet in orizontul molcom al campiei.

In orasul teleormanean, mai rasarit oricum si mai cochet, mamei i s-a repartizat un apartament cu doua camere intr-un cartier nou, "Catanga", in limbajul bascalios al turnenilor. Intre doua mahalale de tigani, la marginea urbei, ctitorii comunisti ridicasera un cvartal de blocuri sarmane, majoritatea cu confort redus. Locuinta noastra nu avea usi intre incaperi si nici balcon, iar pardoseala era invelita cu linoleum, rasucit pe la capete ca un sorici incins pe plita. Peretii, subtiri si valuriti, cu umflaturi gata sa plesneasca, se ascunsesera sub darele evanescente de var alburiu, rusinati de atata prost gust. La fiecare fereastra de bucatarie rasarisera cutii de tabla negricioasa, un fel de frigidere, iar in dreptul "sufrageriei", in exteriorul zidurilor exfoliate si mohorate, chiriasii trasesera sarme sau franghii de rufe. In zilele vantoase, izmenele, rochiile si camasile puse la zvantat semanau de la distanta c