Comunismul este o doctrină politică ce poate fi pozitiv receptată sau ferm respinsă, la alegere în cazul fericit. Crimele sale sunt de competenţa tribunalelor şi pot fi absolvite sau condamnate după punctul de vedere în care te situezi, al victimei sau al profitorului.

în sine, o doctrină politică este realistă sau utopică, starea pură fiind rareori atinsă, odată ce aplicarea se izbeşte de multipli factori modelatori de o asemenea vivacitate, încât nici chiar părinţii fondatori să n-o mai poată recunoaşte. Mai cu seamă punerea în acţiune a unei doctrine ce ascunde o utopie modifică esenţial premiza iniţială generoasă, disipatoare. Cu atât mai mult când o utopie cu pretenţii de aplicabilitate îşi găseşte agenţii în societăţi încleştate în situaţii limită, pretinzând imperios o salvare grabnică. Bineînţeles, cu acceptarea de sacrificii ce n-ar fi fost de gândit în împrejurări normale.

Comunismul, fascismul, nazismul au fost copiii unor războaie pierdute care s-au lăsat cu căderi de coroane, pieiri de imperii şi mai cu seamă cu mizerie, pe o asemenea întindere teritorială şi o atât de mare durată de timp, încât factorul continuităţii a devenit caduc. Stocul de valori ale coeziunii sociale s-a topit sub dogoarea catastrofelor. în malefice circumstanţe, sub constelaţia nudei necesităţi, însăşi noţiunea de libertate a suferit o fatală corupere redefinind-o în sfera necesităţii acceptate.

într-un asemenea start, atât utopistul propovăduind o nouă orânduire pentru un mileniu, cât şi politicianul obsedat de coşniţa zilnică a alegătorului au avut de ţinut seama de amănuntul că speţa umană are obişnuinţa de a se hrăni zilnic, foamea prelungită pricinuind moartea. Şi unul, şi altul izbutesc sau eşuează în funcţie de reţeta cu care întâmpină ineluctabila caracteristică a rasei umane.

Prognoza pretinde ca mai întâi să se calculeze de câtă hrană se dispune,