Mama spunea: "Saracuâ Matache, e putred de bogat!".
Mama nu-i caina astfel pe toti avutii, ci numai pe cei pe care averea ii facea atat de vulnerabili, incat trebuia sa aiba saracii mila de ei. Singurul obez din vremea foametei din 1947 era morarul Matache. La cati lihniti vedeam zilnic, era normal sa cred ca morarul cel sferic avea sa explodeze. Si ca de aia spunea mama ca e putred. Pantecos pe dinafara, pe dinauntru, morarul incepea sa se descompuna. Doar ca era o descompunere lunga, deoarece a murit pe la optzeci de ani si tot gras. Nu stiu nici azi ce poate sa insemne "putred de bogat", insa indurarea crestina, continuta de precizarea "Saracuâ¦", mi-a ramas in minte ca un necaz intrinsec avutiei: in felul sau, bogatul e sarac. Si-n plus, sfarseste in ridicol, ca morarul caruia a trebuit sa i se faca un sicriu lat, fiindca in unul normal nu incapea. Cand l-au plimbat ai lui pe ulitele mahalalei spre cimitir, lumea vorbea numai de sicriu, nu de mort. "O sa-l ingroape pirpindicular", spuneau babele, care nu realizau diferenta dintre lateral si vertical. Ce pricepea tot poporul era ca morarul Matache devenea de departe cel mai bogat mort din cimitir. Saracuâ de el!
Deslusindu-mi mai apoi raporturile cu opulenta si cu averile nemasurate, rotunjite prin jaf, am bagat de seama ca super-bogatii nostri sunt majoritatea obezi, cu gusi si falci de neamuri proaste si implatosati in osanza, fapt care le da apa la moara lihnitilor: Saracii bogati! Or sa plesneasca si nu se indura nimeni sa-i opreasca din imbuibare! Cum intra unul la inchisoare, cum il razbesc toate bolile grasimii!
Saracilor le e mila sincer de bogatani. Saracii stiu ca si chiaburii de la oras ar fi mai cumpatati, daca nu i-ar obliga afacerile tot timpul la pranzuri si banchete. Unui nemancat ii dai o paine si, gata, l-ai pus pe picioare, dar nababului n-ai ce-i face, te uiti la el ca la
