Raportul de marti al Comisiei Europene a reprezentat mai mult decat o amanare a stabilirii unei date pentru integrarea Romaniei in Uniunea Europeana.
Prin compromisul prezentat, el a institutionalizat negru pe alb impotenta ambelor parti - a Romaniei de a face ceva constructiv fara revolverul UE la tampla si a Uniunii de a-si impune punctul de vedere fara amenintari care suna din ce in ce mai tare a doaga.
Mutand data verdictului final pentru integrare din mai in octombrie, Comisia a recunoscut ca nu are incredere in Romania. Altfel spus, reformele de care tara noastra are nevoie risca sa fie abandonate la zece minute dupa ce Olli Rehn ne declara membri UE incepand din 1 ianuarie 2007.
Aceasta realitate trista a politicii romanesti nu este o noutate. Trebuie insa sa realizam ca, la un moment dat, nu vor mai fi rapoarte ale Uniunii Europene, cu date limita si amenintarea unei intrari amanate in vreun club al occidentalilor. Intrebarea care merita asadar pusa este daca Romania va sti ce sa faca in acel moment sau va cauta instinctiv nuiaua altui for international.
Merita, de asemenea, sa ne intrebam de ce avem tot timpul nevoie de amenintarile UE sau biciul acordurilor stand-by cu Fondul Monetar International, de frica ratarii intrarii in NATO pentru a face ceva pentru noi insine.
In fond, reformele impuse de intrarea in NATO, UE sau acordurile cu FMI sunt necesare oricum, reprezinta probleme de igiena economica, politica si militara pe care ar fi trebuit sa le rezolvam.
Nu am stiut insa sa o facem fara amenintari, desi am stiut ulterior sa ne luam o zi libera pentru a sarbatori izbanda unui moment istoric. Si totusi intrebarea ramane: de ce a trebuit sa ajungem in aceste momente istorice impinsi de la spate?
Motivul principal este lipsa unui dialog al Romaniei cu ea insasi, de pe urma ca