RETETA DE VEDETA Un sediu de banca, intr-o casa veche, superb renovata. Deasupra stucaturii, pictura veche straluceste din nou. Alaturi, in curte, un foisor din lemn. Nici beton, nici sticla. Nicaieri. Neobisnuit. Se vede ca nu sunt in Bucuresti. Alt aer. Dincolo de coama strazii opintite in panta, promenada. Daca pana aici m-am cam grabit, acum slabesc pasul. O olteanca... Doua oltence... Frumos... oras. Plec ochii in pavelele crapate de soarele Craiovei. Plimbare-plimbare, daâ io am venit aici cu treaba. "Nu va suparati, caut strada...", as vrea, ce-i drept, tare mult sa-mi incerc sarmul. "Nu ma supar, cautati-o", mi-e teama ca mi se va raspunde ca-n bancurile de Revelion, asa ca strang silitor peticul de hartie intre degete si adresa in ochi si-mi vad de drum.
SOCUL INTALNIRII. Ronin, "ham!". Tudor, "taci!". Apoi, "intra". Iertata sa-mi fie formula eliptica, dar nu cred ca limba romana a ajuns sa posede cuvinte pentru o descriere cat de cat elocventa a sudorilor reci ce si-au croit drum pe spinarea mea incinsa de soare, in momentul in care bine crescutul (fizic vorbind!) Rottweiler mi-a latrat in cap de la inaltimea treptelor ce duc spre intrarea principala a casei domnului Tudor Gheorghe. Ori eu am ezitat sa-mi continu drumul, ori pantofii mei isi iubesc intr-atat proprietarul, incat s-au lipit de asfalt, ca mi-au trebuit cateva cuvinte ale gazdei mele sa ma impinga spre intrarea din spate. "La noi e invers", incearca actorul sa-mi calmeze contractiile inimii. "Familia intra prin fata, iar musafirii prin spate." Ca sa zic asa, ma bate un gand ca stiu si de ce!
Dar tot raul spre bine, pentru ca maestrul ma invita in bucatarie (si nu neaparat ca sa-mi dea un pahar de apa cu zahar, ca sa mai atenueze socul!). Casete, CD-uri, mape, hartii, chitara! (Dati-mi totusi un pahar cu apa!) Ma uit in dreapta si ma mai linistesc: cutite, furculite, vase felurite,
