o părere despre Marea Neagră
Recent, a apărut în traducere românească o monografie dedicată Mării Negre scrisă de un tînăr şi înzestrat istoric american, Charles King. Cumva în siajul lui Arnold Toynbee, Marea Neagră este văzută mai degrabă ca un spaţiu comun, ca o axă în jurul căreia gravitează ceva ce este mai degrabă o comunitate. Călătorul occidental care se pierde pe străduţele din Odessa, Istanbul, Constanţa sau Batumi simte, în fiecare loc, aceeaşi vibraţie, deşi ştie bine că se află în ţări diferite. Dimpotrivă, istoriografia noastră în materie este dominată de monografia lui Gheorghe Brătianu, care vede Marea Negră ca pe o graniţă perpetuă. Spaţiu de contact între limitele unor civilizaţii, zonă de frontieră, Marea Neagră mai degrabă a despărţit decît a unit. Sigur, oamenii au făcut comerţ pe această mare, au navigat dintr-un port în altul, statele care împart litoralul au şi vaste graniţe terestre, ceea ce le apropie fatal, sîngele şi chiar mentalităţile s-au amestecat, dar pregnanţa vocaţiei de graniţă a acestei Mări nu a pălit niciodată. În plus, sentimentul popoarelor de la Marea Neagră pare mai aproape de cel al lui Brătianu, decît de cel al lui King.
Secole la rînd, Marea Neagră a fost o graniţă de importanţă regională între nord şi sud, între Rusia şi Turcia, două ţări cu trecut imperial major, care au determinat istoria ultimei jumătăţi de mileniu est-european. Acum, graniţa desparte Estul de Vest şi capătă importanţă globală, căci se desenează între spaţiul de securitate euro-atlantic şi spaţiul de insecuritate al Marelui Orient Mijlociu (Greater Middle East, cum îi spun experţii).
Adevărul este că Marea Neagră, "mantra" politicii noastre externe în administraţia Băsescu, este un spaţiu geopolitic foarte înşelător. Aparenţa de geometrie variabilă pînă la dezordine pe care o are regiunea, rezidă în faptul că mulţimea de ţări, care
