Exista doua argumente privitoare la legea lustratiei, care conteaza in general, dar si in dezbaterea privitoare la legea lustratiei din Romania. Primul este un argument de oportunitate politica, asupra sensului unei asemenea epurari politice. Pentru ce facem decomunizari si denazificari, si cand e momentul potrivit sa le facem? Fie popoarele sunt naziste sau comuniste, si atunci asemenea legi nu pot fi trecute decat dupa infrangerea lor militara; fie nu mai sunt, nazistii sau comunistii pierd la vot si atunci curtile de justitie ii pot condamna pe aceia care au facut ceva ilegal, aruncand blamul public asupra celor care au facut ceva imoral si lustratiile nu mai sunt necesare pentru ca electoratele au condamnat deja, prin vot, respectivele regimuri. Din acest punct de vedere, situatia din Romania nu e foarte buna. Nu doar ca Romania a avut cel mai mare grad de cooperare cu comunismul din toata regiunea (18% membri de partid si un informator al Securitatii din opt adulti, plus informatori voluntari din randurile PCR, categorie separata, cu zecile de mii), dar partidele anticomuniste nu au reusit niciodata sa castige mai mult de o treime din electorat (40%, daca adunam si ungurii). Mare parte din categoriile profesionale din Romania, academicieni, oameni de varf, sefii politici ai tuturor taberelor provin, ei sau parintii lor, din patura profitoare a regimului comunist. Aceasta e situatia. Al doilea argument este cel legal, iar pe baza lui ne vom lupta, daca Parlamentul reuseste sa treaca legea lustratiei in orice forma, la Curtea Constitutionala sau la CEDO. Acesta e un vechi argument, legat de suveranitate. Unde este sediul deciziei finale si suverane, in poporul care alege sau in lege? Are poporul dreptul sa aleaga oameni ca Hitler sau ca Lukasenko, criminali dovediti, si nu facem oare un serviciu popoarelor fara discernamint daca acest drept le este redus de inter