Autobuzul imens cu două arii motoare, tip Greyhound, maşină de alergat adaptată marilor spaţii americane. Cei 3,20 metri de zăpadă căzuţi în această iarnă, ce se ridică, asemeni unui zid alb, compact, de o parte şi de alta a autostrăzii. O dîră neagră, neîntreruptă - gazul de eşapament impregnat în carnea zăpezii. Pentru a ajunge la Chicoutimi, mic oraş al nordului canadian, aşezat la limita pădurii boreale, trebuie traversată o "rezervaţie" de faună şi floră. Brazi, încărcaţi de zăpadă, lacuri îngheţate, cabane de lemn. Nu te poţi împiedica să nu te gîndeşti la goana după aur, sănii trase de cîini, Jack London, pe care îl citeam în aerul încins al verii din Bărăgan visînd ca un pinguin la pol. Autobuzul - otopusul, cum pronunţă cei de aici cu accentul lor de neimitat - trece ca o săgeată gri prin această splendoare a naturii. Din loc în loc, monştri metalici molfăie, ca nişte arahnide gigantice, copaci întregi, curăţînd crengile, scoarţa. Vîrful este tăiat cu un gest scurt, precis, aproape elegant. Bărbierul din Siberia, filmul lui Mihalkov, maşina sa de ras obrazul pădurii în variantă live. Alte furnici de fier adună toate resturile într-un soi de ruguri imense, ridicate din loc în loc de-a lungul Sangel-ului de asfalt. Pădurarii (forestierii) canadieni le dau foc cu ajutorul unor "feştile" speciale, prizele de aer ale autocarului aruncă spre călători mirosul autodafé-ului vegetal. Fum parfumat de răşină arsă molcom.

În mijlocul rezervaţiei dispare orice urmă de locuire umană, de exploatare forestieră, traficul este din ce în ce mai rar. Dispar şi posturile FM; nu se mai aude decît şuieratul aerului rece spintecat de cuţitul de argint Greyhound. Începe să ningă brusc cu fulgi grei. Din prima clipă în care am pus piciorul în America de Nord am avut impresia că aici natura nu este încă pe deplin domesticită. Încă se mai luptă împotriva ei. După cîteva minut