Se implinesc, curind, 30 de ani de cind am parasit România si m-am imbarcat in aventura majora a vietii mele. Nu stiu din ce motive, probabil prinsa de problemele noii mele existente, am regindit rar experienta emigratiei. Timp de peste 25 de ani, imprejurarile concrete, detaliile desprinderii de trecut au intrat in conul de umbra al biografiei mele. De curind, nu stiu din impulsul carei madeleine, din strafundurile memoriei, s-au ridicat brusc in lumina constiintei, amanuntele – pe care le credeam uitate – ale fiecarei etape din acel proces.
Totul a inceput intr-o dimineata a anului 1975. Dupa moartea barbatului meu, S. Si N., de curind casatoriti, s-au mutat in foarte incapatorul meu apartament de pe Bulevardul Dimitrov. Aveam dreptul la spatiu suplimentar, pentru ca atit eu ca scriitoare, cit si sotul meu ca medic, puteam beneficia de cite o camera de lucru. Acum as fi ramas singura cu menajera mea. Spatiul suplimentar nu mai era justificabil. Problema s-a rezolvat odata cu mutarea lui S. si a sotiei sale, in camera inainte acordata trebuintelor unui cabinet medical. Mezinul cu sotia lui emigrasera. Dupa un stagiu in Israel, se stabilisera la Paris.
- „Mama, noi vrem sa plecam, sa parasim România comunista“
intr-o dimineata, dimineata care marcheaza inceputul istoriei, S. a batut in usa sotului meu. A spus: „mama, noi vrem sa plecam, sa parasim România comunista. Nu plecam fara tine si plecam unde vrei tu: in Israel, in Vestul Europei sau in America. Noi nu avem preferinte. Tu decizi, in functie de legaturile tale profesionale sau de amicitie“.
Nu-mi amintesc care a fost reactia mea imediata. Stiu, insa, care a fost primul pas care se impunea: demisia din functia universitara, pensionarea precoce. A urmat excluderea mea din partid, la care nu am asistat, si inceputul demersurilor pentru obtinerea pasapoartelor. Mi-am facut un plan de
