Nu demult, revista orădeană Familia a publicat, la iniţiativa lui Mircea Morariu, un grupaj intitulat "Feluri de teatru, feluri de critică", înăuntrul căruia au fost invitaţi să-şi exprime opinia cîţiva critici. Sau cronicari. Sau, mă rog, persoane care fac parte - cu admirabila excepţie a Magdalenei Boiangiu - din Secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT). De fapt, toate substantivele masculine existente în rîndurile de dinainte (mai puţin acela care nu are a face strict cu România) pot fi trecute, fără ezitare, la feminin: criticii erau critichese, cronicarii erau cronicărese. (M-am numărat, de altfel, şi eu printre "respondenţi", adică respondente.) În mod interesant, majoritatea contribuţiilor lichidau destul de repede prima parte a temei (felurile de teatru), pentru a se opri mai amănunţit asupra celei de-a doua: felurile de critică. Nu întîmplător, fireşte. Gînditorii despre teatru, fie ei şi în avatar feminin, simt nevoia să reflecteze, măcar la ocazii, şi asupra propriei lor "prestaţii", atît ca indivizi particulari, cît şi ca falangă profesională. Sau, cu un cuvînt ajuns clişeu agasant, ca "breaslă".

O "breaslă" în care lucrurile nu stau deloc bine, în ciuda viziunii optimiste avansate de răspunsul Andreei Dumitru. Tînăra mea colegă - unul dintre puţinele nume apărute în ultimii cincisprezece ani "în domeniu", cu şanse reale de a conta în viitorii cincisprezece şi după aceea - crede că, în momentul de faţă, "reflexul cel mai interesant (...), aerul cel mai proaspăt vine (...) de la colegii mei de generaţie, jurnalişti, absolvenţi de teatrologie ori filologie". Aceşti colegi (avînd, dacă nu mă înşel, în jur de 30 de ani şi fiind, cu vreo două excepţii, exclusiv colege) au izbutit - socoteşte Andreea - "nu (...) doar să coboare media de vîrstă într-o breaslă (!!!- n.m. A.G.) în care valoarea ţine cont şi de numărul anilo