Au plecat de acasa chiar in Vinerea Mare. Prietenii de gradinita, colegii de scoala, jucariile, linistea copilariei, pe toate le-au lasat acolo, in mijlocul apelor. Astazi nu au altceva de facut decât sa le duca dorul. Mare noroc au avut cu mama Ioana. O camera si o bucatarie erau tot ce le trebuia acum trei saptamâni, când au batut la poarta ei si, cu lacrimile intepenite in coltul ochilor, au rugat-o sa-i primeasca. Batrâna le-a deschis fara sa zica o vorba. Nici nu i-a intrebat mare lucru, nici nu i-a cautat in caruta de ce adusesera cu ei. I-a poftit inauntru. Le-a spus sa astepte câteva minute, pâna pregateste ea tot. Asezati pe un lemn, lânga gard, Daniela si Aurel n-au indraznit nici sa miste. Erau prea obositi. Plecati de Vinerea Mare dintre peretii aproape inghititi de ape, dormind cu rândul - sa le faca loc copiilor - ba in caruta, ba pe marginea drumului, ba la cort, sotii Draghici ajunsesera la capatul puterilor. Cu zeci de oameni se intâlnisera, de la zeci de mâini primisera pomana. Nici unul nu le oferise insa ce aveau ei nevoie: o camaruta, acolo, unde sa poata pune capul si sa-si plânga nenorocirea. Erau satui de vorbe, de promisiuni. De mila strainilor ori de alea doua maiouri si doua perechi de chiloti - singurul ajutor primit de la primarie pentru ca-si pierdusera locuinta. Le era dor de casa lor din Cârna si ii durea inima sa-si vada fetele mâncând mâncare de sinistrati. Nici lor nu le era mai bine. Mici inca - Andreea avea sapte, Marina zece ani - copilele traiau cu tot sufletul necazurile parintilor. Erau doar smulse din casa lor, din bucata de lume in care se nascusera si crescusera. Nu le era deci usor sa se obisnuiasca intre straini. De aceea, nici lor nu le-a cazut prea bine sa intre in curtea mamei Ioana. Speriate, necunoscând nici locul, nici omul, fetitele s-au tras cuminti lânga Daniela, pe lemnul de la gard. Si acolo, toti patru au aste