Pentru unii seamănă a blestem. Alţii o compară cu o maladie, dar sînt şi voci care pretind că e vorba de o anume predispoziţie la nevolnicie sau de o moştenire genetică nefastă. Într-un cuvînt, ocolind vorbele mari, i se poate spune, la fel de bine, neputinţă. Neputinţa de a pune punct, de a rezolva, pe termen mediu sau lung, o serie de probleme, neputinţa de a începe un lucru şi de a-l duce la bun sfîrşit. De fapt, aici e toată mirarea: cum se face că nu sîntem în stare să închidem cercul, să tragem linie, să sfîrşim capitole?!
Privatizarea, reparaţiile la autostrada Bucureşti-Piteşti, sterilizarea sau eutanasierea cîinilor fără stăpîn, consolidarea imobilelor cu bulină roşie, restituirea proprietăţilor, schimbarea sistemului electoral, revizuirea Constituţiei, modificarea Codului fiscal, Autostrada Transilvania, Catedrala Mîntuirii Neamului, Biblioteca Naţională şi Casa Radio, problema copiilor abandonaţi, demenţa achitării amenzilor de circulaţie, deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, depolitizarea Televiziunii şi Radioului publice, chiulul şi salariile parlamentarilor...
Lista e, desigur, mult mai lungă. Sau, mai bine zis, mult prea lungă. Despre toate cele pomenite mai sus şi despre toate celelalte care n-au mai încăput aici, se vorbeşte periodic, dar cu maximă intensitate, în România. Totul în funcţie de cîteva variabile: anotimp, perioadă pre sau postelectorală, fenomene meteorologice ori accidente. Se schimbă contextul, se schimbă, evident, şi atenţia. Dacă e iarnă, aşadar, vorbim, din nou, de străzi nenorocite şi drumuri blocate. Dacă e caniculă, apare, automat, subiectul plajelor sau al angajatorilor care nu respectă drepturile salariaţilor. Cînd doarme Păunescu, ne apucă, din nou, revolta faţă de aleşii neamului, iar cînd strigă Ticu, ne aducem aminte de securişti. După scurte perioade de agitaţie colectivă apare un alt subiect, mai
