Cunoscută în lume drept una din cele mai poluate localităţi din Europa, Copşa Mică nu se sfieşte să-şi recunoască problemele. Aici oamenii iubesc şi urăsc noxele emanate de Sometra. E un cerc vicios care, pe de o parte, le ciungeşte vieţile locuitorilor, dar care, pe de altă parte, le oferă şansa unei mese calde la sfîrşitul unei zile. Fişele medicale se umplu de cazuri de retard, saturnism, boli respiratorii. Oamenii îmbătrînesc prematur, vorbesc pe ascuns de cei care au leşinat în urma expunerii la plumb, de animalele moarte din cauza poluării. În Copşa Mică s-a mai înfiinţat o fabrică unde se topeşte plumb. Locuitorii sînt bucuroşi că li se oferă locuri de muncă. Aici teama de foame este mult mai mare decît cea de moarte.

Turnul

Apa se strecoară vicleneşte printre crăpăturile de carton ale acoperişului şi se loveşte înfundat de burta unei scrumiere verzi, jegoasă de la atîtea ţigări strivite. În faţă, piaţa e pustie şi tarabele de metal duc de 50 de ani dorul negustorilor şi al parfumului legumelor şi fructelor cultivate aici. În barul mucegăit din Copşa Mică e mereu seară în fum înecăcios. E mereu umbră şi oameni negri la faţă veniţi parcă din străfundurile pămîntului la o gură de aer curat şi de soare.

"Aici la Copşa Mică s-a făcut dintotdeauna prelucrare de metale şi negru de fum. Aşa a vrut Ceauşescu. A dat de muncă la oameni şi oamenii au fost bucuroşi." Vreţi o ţigară? "Nu că am." Scrumiera e plină-ochi de apă şi omul nu are unde arunca tutunul mocnit. "Futu-i mama ei de ploaie că mănîncă tot, cu sulfu' ei." E acidă nu? "Da, e acidă. Da' mata de ce pui atîtea întrebări?" Picurii de apă se mută pe firele negre-tăciune ale bărbatului şi se preling pe bretonul subţire, rar, pînă ajung pe nasul ascuţit şi apoi prin faţa dinţilor galbeni ca un cocean de porumb în pîrg, toamna. Bărbatul scuipă apa de pe buze ca pe otravă. "N-ai fi cumva vreun z