Inca o data: Doamne-fereste! Pin’ te nimereste, insa. Si, din pacate, de data aceasta tare ma tem. Degeaba revad semifinala cu Germania si finala cu Argentina de la Cupa Confederatiilor de anul trecut, degeaba imi repet „Ronaldinho, Ronaldo, Adriano, Kaka“, degeaba stiu ca sint favoriti indiscutabili la toate casele de pariuri (cum n-a mai fost vreo echipa in istoria Mondialelor). Am o presimtire sumbra si nimic nu mi-o alunga. Poate imi fac eu ginduri negre de pomana. Dar pot sa jur ca de cite ori apar la televizor Sepp Blatter si Franz Beckenbauer se aude – discret, dar inconfundabil – un zgomot de plamin artificial, iar in spatele lor trece prin cadru, modest, Darth Vader.
- Ei, si? Brazilia. Fotbal. Ce mare brinza?
Un om trecut prin multe a zis, mai acu’ o vreme: „Unii cred ca fotbalul e o chestiune de viata si de moarte. E o atitudine care ma dezamageste profund. Fotbalul e ceva mult mai important“. Omul se numea Bill Shankly, scotianul care a ridicat in Anglia, din temelie, legenda numita Liverpool FC. Frunzarind printre citate, gasim o alta nestemata, apartinind unui portar: „Tot ce stiu despre viata, am invatat jucind fotbal“. Omul se numea Albert Camus. Shankly era personificarea optimismului, Camus un pesimist, dar care n-a vrut sa accepte ca viata e lipsita de sens. Or fi inteles amindoi din fotbal acelasi lucru? Or fi deslusit aceleasi taine? De pilda, ca e pur si simplu un joc? Adica bucurie pura, care nu trebuie nici explicata, nici judecata. Ci traita, cu toata fiinta. Ca orice dragoste adevarata.
Se cunoaste exact momentul, la minut, cind omenirea s-a indragostit de-adevaratelea de fotbal. Intraseram noi in vorba mai demult, de prin 1863, cind se stabilise oficial, intr-o taverna din Londra, ca fotbalul se joaca doar cu piciorul si cu o minge rotunda. Sedusi si dati de-a berbeleacul de fericire am fost insa de-abia in
