Am lucrat timp de 11 ani la o multinaţională. N-aş putea spune că funcţiona precum un ceasornic elveţian, dar procedurile şi orientarea către profit erau tipice pentru o companie internaţională. Probabil că multinaţionalele au avut multă vreme în România cîteva atuuri importante: ştiinţa de a face lucrurile, ceea ce se numeşte know-how, un capital semnificativ mai mare decît multe companii româneşti şi un pragmatism care era menit să le aducă profit. Cu timpul, multe dintre firmele străine, prezente în România, au început să se balcanizeze. Încetul cu încetul s-au adaptat la mediul românesc, precum un cameleon care-şi schimbă culoarea pielii în funcţie de anotimp. Primii care au făcut compromisuri au fost chiar managerii străini, trimişi de companie în România. Unii dintre ei au privit job-ul din România ca pe o misiune la marginea imperiului, iar pe autohtoni ca pe nişte băieţi de mingi care mai au multe de învăţat. Astfel, unii manageri străini au ajuns să plătească în fiecare lună, din banii firmei, pentru maşina de serviciu şi chiria vilei în care locuiau cam cît fondul de salarii al angajaţilor români. Un fapt absolut normal pentru patronii din Occident, obişnuiţi să plătească sporuri importante pentru managerii lor şi, în schimb, salarii la nivelul pieţei pentru angajaţii români. Interesant este faptul că unii manageri străini au preluat rapid obiceiurile româneşti: şi-au angajat şi promovat amantele, s-au dus la şpriţuri cu românii şi au mai început să amestece rigoarea europeană cu un "lasă-mă să te las" tipic românesc.
Mai mult decît atît, managerii străini au promovat, nu de puţine ori, nişte băieţi români traşi la indigo: tineri pînă în 40 de ani, fără scrupule, vorbitori mai buni de engleză decît de română, şcoliţi cu MBA, oameni care atunci cînd este nevoie să taie din costuri o fac fără să clipească. Le-au dat salarii imense pentru România, de
