Şeful Guvernului şi-a modificat opinia cum că nu se schimbă caii cînd treci rîul. Aşa că acum se negociază remanierea, pe stil: "dă tu un ministru, că renunţăm şi noi". Ca de obicei, un exerciţiu critic de evaluare lipseşte, adică să ştim ce nu merge şi ce trebuie schimbat înainte să se schimbe.

Tăriceanu trece acum rîul cu o căruţă croită de Adrian Năstase; Alianţa D.A. a schimbat doar caii, din mers. Cu 23 de portofolii, cabinetul Tăriceanu nici nu este foarte extins după standardele româneşti. Un studiu SAR din 2003 punea faţă în faţă guvernele de după Revoluţie şi rezulta că recordul aparţine Guvernului Ciorbea, cu 28 de miniştri. Isărescu a condus cel mai restrîns executiv, cu 20. Avem deci o tradiţie proastă a unor guverne supradimensionate, din moment ce acelaşi studiu arată că media pentru guvernele ţărilor din centrul şi estul Europei era de 16 portofolii.

Există tendinţa generală ca guvernele de coaliţie să fie mai umflate decît cele monopartide. Italia, cu istoria sa agitată de coaliţii largi la guvernare, are şi una dintre cele mai stufoase structuri executive. Împărţirea posturilor e un mijloc de a calma conflictele dintre parteneri şi, cu cît sînt mai multe posturi, cu atît conflictele se calmează. Teoretic. Guvernul Tăriceanu este umflat suplimentar prin prezenţa celor trei vicepremieri, cu rol preponderent politic. Dacă nu îi punem la socoteală şi socotim doar miniştrii cu rol clasic de administrare, cabinetul Tăriceanu ajunge în mod surprinzător la pragul istoric minim: 20, ca şi Isărescu. Ăsta nu este meritul lui Tăriceanu, ci al lui Adrian Năstase. După ce a guvernat trei ani cu un guvern bulimic de 26 de miniştri, Năstase s-a lăsat bine sfătuit şi a făcut o reformă. Au dispărut atunci ministere fără obiect legitim de activitate (Turism, IMM). Au apărut tot atunci agenţii noi în subordinea premierului. Asta e o tendinţă modernă şi bu