Vera Calin si Gabriela Melinescu sint doua scriitoare care au emigrat, si care au incercat sa-si construiasca o noua/o alta identitate dupa plecarea din tara, raportindu-se la/si asimilind experienta exilului. Amindoua au „revenit“, apoi, in tara – de care nu s-au desprins, de fapt, cu adevarat niciodata – prin memorii, jurnale, insemnari publicate, dupa 1989, in Romania. Din scrierile lor se poate configura o morfologie a emigratiei, cu distinctia necesara intre termeni: emigratie versus exil. Pentru ca, parasind tara devenita inchisoare din pricina regimului comunist, ambele scriitoare au crezut ca pornesc pe un drum al emigrarii, dar au ajuns sa-si asume o experienta de exilat. in relatarile Verei Calin sfirsitul drumului nu exista, destinatia ramine permanent sub semnul provizoratului. Ea ajunge in cele din urma dezradacinatul, care nu se mai poate adapta altui spatiu.

In vreme ce Gabriela Melinescu gaseste un cadru in care poate crea, poate scrie, isi poate implini, in fond, destinul, inceput in tara, Vera Calin nu mai poate avea continuitate in cariera universitara, in ciuda deselor invitatii ca visiting professor la prestigioase universitati din America, Israel, Canada. De aceea, probabil, glosele Verei Calin au in centru raportarea permanenta la propriul eu in exil, departe de apropiati, de prietenii din tara, pe cind Gabriela Melinescu construieste o retorica a strainului, a celuilalt care, in exil, devine aproapele.

Refugiata in limba suedeza, imprumutind cultura tarii de adoptie, Gabriela Melinescu rememoreaza un trecut si un prezent deslusite si asumate dincolo de trauma proprie, si ridicate la nivelul unei mitologii personale a iubirii si a trairii artistice. Vera Calin mediteaza reiterativ, se reintoarce permanent la vechiul fundal referential, la vechile coduri culturale, pe care nu le paraseste, si din cauza carora, atunci cind simt