"Nu exista un conflict intre reducerea inflatiei si politica fiscala, ci doar guverne iresponsabile, care ezita sa aplice disciplina fiscala" - Leszek Balcerowicz Cei care au criticat cota unica pe motiv ca e prea putin raspandita in lume ar trebui sa-si inghita cuvintele o data ce a inceput sa se discute despre ea in Statele Unite, China, Germania, Polonia, ba chiar si FMI i-a evidentiat valentele. Dar, dincolo de criteriul "raspandirii" - caci aplicarea pe mai mult de un miliard de contribuabili ar conferi ceva legitimitate! - , in favoarea cotei unice se pot reaminti, la fel de bine, si deficientele impozitarii progresive. Pe de o parte, aceasta submineaza verdictul pietei, adica rupe corelatia dintre succesul unei companii si recompensele psihologice si financiare de care ar trebui sa se bucure intreprinzatorii si managerii. De cealalta parte, salariatilor care au capacitatea sa lucreze mai mult luandu-si un al doilea job le piere brusc cheful cand vad ca efortul le este sanctionat prin globalizarea veniturilor si taxarea cu o cota mai mare. Iar la final, "batranelor doamne" vest-europene, care mai mult se lauda decat aplica principiul plusului de crestere economica dintr-un plus de munca, nu le ramane decat sa se planga de faptul ca le migreaza capitalurile catre tinerele democratii din Est cu fiscalitate mai avantajoasa.
Da, dar sunt si state care se gasesc la antipodul sistemului cotei unice, cum e, de pilda, Suedia, unde povara fiscala depaseste 50% din PIB, cu 10% peste media Uniunii Europene. Dupa manualele de liberalism clasic, asa ceva ar trebui sa fie potrivnic unor ritmuri de crestere economica de 3% anual, duble fata de zona euro, iar capitalurile ar fi trebuit sa se refugieze de mult spre locatii mai prielnice. Daca mai punem la socoteala ca a fost formulata intentia de a nu se apropia taxele de nivelurile din restul UE, ci dimpotriva, de a
