Sacrul reprezintă, o ştim prea bine, una din temele cele mai generoase ale artelor plastice. Dar raportul sacrului cu acestea, cu plăsmuirile artei în genere se cuvine abordat într-o perspectivă mai profundă ce ne îngăduie a împărtăşi gîndul că arta, indiferent de subiectul, de orientarea, de mijloacele sale, poartă un mesaj sacral, care, dacă nu e manifest, aşa cum adesea se petrece, corespunde acelui "sacru camuflat" despre care vorbea Mircea Eliade. Dacă depăşim atmosfera de altminteri sclipitorului spirit voltairian, pe cea a pozitivismului cu greoaie articulaţii caracteristic secolului al XIX-lea (o urmare a acestuia fiind psihanaliza), ca şi nivelatoarea stihie marxizantă din veacul abia încheiat, ne putem apropia de înţelegerea artei ca mister particular, ca experienţă specifică a unei transcendenţe. Dincolo de delimitările sale formal-stilistice, orice creaţie înscrie năzuinţa sa spre infinit. Fatidicul relativ al limbajului său poartă amprenta elanului spre absolut. "Omul nu este doar o fiinţă finită, scria Berdiaev, cum vrea să afirme gîndirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului. Insatisfacţia omului în faţa finitului, aspiraţia sa către infinit sînt manifestări ale divinului în om, sînt mărturia omului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi nu doar a lumii". Această tendinţă către nelimitarea divină, către o libertate ce-şi află sorgintea în ecuaţia subiectivă, intimă, a fiecărui artist cu opera sa poate fi coroborată şi cu celebra definiţie kantiană a frumosului drept "ceea ce place în mod universal fără concept". Dimensiune capitală a vieţii religioase, sacrul se manifestă în cîmpul estetic prin înzestrarea obiectelor cu sensuri pe care nu le posedă lumea profană, cu o aură ocultă. Se instituie astfel o realitate aparte, radical diferită de cea curentă, ilustrînd o transce