În comentariul său la cartea lui Florin Ţurcanu, Mircea Eliade: prizonierul istoriei, publicat în România literară, nr. 18 din 5 mai 2006, dl Mircea Handoca subliniază, ca şi într-o intervenţie anterioară, "caracterul monumental şi valoarea documentară" a cărţii. D-sa insistă pe drept asupra documentaţiei extraordinar de bogată a monografiei. într-adevăr, aceasta constituie unul din aspectele care conferă cărţii excelenţă...

După o serie de observaţii şi critici asupra cărora nu mă voi opri acum, dl Handoca se concentrează asupra problemei controversate a legionarismului şi antisemitismului lui Eliade. La început, d-sa îşi precizează astfel poziţia: "Simpatia faţă de legionari, atitudinea antidemocratică şi câteva puseuri împotriva maghiarilor, bulgarilor şi evreilor (în anumite condiţii istorice, în deceniul al patrulea) nu pot fi negate de nimeni, pentru că textele sunt fără echivoc. Ele totalizează doar câteva pagini din cele câteva mii ale publicisticii".

După părerea mea, problema rămâne deschisă: a fost, într-o anumită perioadă a vieţii, Mircea Eliade legionar? Sau a manifestat numai "simpatie faţă de legionari"? După ce criterii stabilim dacă cineva a fost sau nu legionar?

Florin Ţurcanu dă un răspuns neechivoc la această întrebare. După o analiză a evoluţiei spirituale şi politice a lui Mircea Eliade, pe care exegetul o urmăreşte extrem de minuţios, treaptă cu treaptă, în toate meandrele ei, în special cu privire la perioada dintre 1927 - anul apariţiei Itinerariului spiritual, catalizator al constituirii "tinerei generaţii" în jurul lui Mircea Eliade - şi 1937, autorul arată că Eliade ajunge la "angajamentul politic clar", intrând în Garda de Fier "foarte probabil la începutul lui 1937" (Mircea Eliade: prizonierul istoriei, p. 337).

Dl Handoca nu este de acord cu această concluzie. Esenţa argumentării sale