Pentru multi sinistrati, stânele din zonele inundate au devenit astazi singurele adaposturi in care ciobanii si familiile lor isi pot continua viata. A le preschimba in ferme, a introduce o tehnologie avansata sau a-si propune extinderea acestei ocupatii la o afacere prospera - asa cum indeamna UE si programele de integrare - in urechile ciobanilor sinistrati toate acestea suna mai degraba a limbi straine, decât a solutie de viata! O coverca de carton, cârpita cu tabla si folie - dormitorul si bucataria. De jur imprejur, sârme insirate cu haine la uscat. Cotete de scândura, unde se inghesuie porci, pisici, gaini, curci, gâste si alte oratanii - dependintele. Câtiva metri mai incolo, o ingraditura subreda, din crengi noduroase, abia netezite cu toporul. Tarcul. Gol acum, in miezul zilei. De cum se lasa seara insa vreo 200 de capete se vor ingramadi sa-l populeze, sub indrumarea destoinica a bâtei de cioban. Aceasta este ceea ce s-ar numi o stâna de oi, olteneasca si sinistrata. Oieritul la olteni sau cum sa nu mori de foame Proprietar este Mihalache - cioban cu vechime in Macesu de Jos. De ani de zile, stâna lui gazduieste animalele satului. Cam o suta sunt ale lui. Restul, ce-i dau oamenii sa tina. Se tocmesc la pret, pe bucate ori pe bani. Le ia primavara, le duce in sat toamna. Pascut, tuns, muls, vândut laptele si lâna, daca are cui - sunt indeletniciri pe care Mihalache le stie pe de rost, din tinerete. Ca sa nu se piarda traditia, i-a invatat si pe copii. Nicusor, fiu-sau, si nevasta lui, Cristina, sunt deja ucenici de nadejde. Mai ales acum când, alungati de Dunarea care le-a inghitit de Paste gospodaria, s-au mutat la el, la stâna. Si cum sperante prea mari sa se intoarca in sat nu au, ciobanul spera ca de acum afacerea sa prospere. Sau cel putin sa-i mai usureze lui munca, pentru ca altfel crescutul oilor nu a fost niciodata fabrica de bani. „Mergem rar cu br