Barcelona promitea un triumf stilistic si o proiectie luminoasa asupra viitorului. Arsenal promitea rezistenta, urmata de o stingere inevitabila in mijlocul carnavalului advers. Barcelona-Arsenal 2-1, la Paris, in finala Ligii Campionilor, a confirmat, aparent, asteptarile. N-a fost asa, pentru ca, in genere, presupunerile care pariaza pe adolescenta victorioasa a culturii, a formelor si culorii sunt naive. Istoria le ia in seama, dar le surclaseaza. Barcelona a castigat doar Liga Campionilor, nu si dreptul la clasicism. Ronaldinho insusi a iesit cu totul din propria imagine si a ramas un element interesant, dar finit. Intr-un fel, finala de la Paris a restabilit realismul si a plasat intr-o rezerva neasteptata, dar ferma increderea in victoria formei pe care legiunea braziliana din Europa a adus-o la apogeu, in ultimul an si mai bine. Pretentia braziliana asupra Cupei Mondialese clatina. Ce s-a intamplat la Paris?
Perturbarea Hauge S-a intamplat ceva curios si plin de consecinte pentru fotbalul ce va urma finalei. Barcelona nu a castigat frontal, ci indirect, speculand incidentele prea numeroase ale meciului. Arsenal a pierdut o finala in care s-a batut fara spor, cu crize repetate si nenaturale, dar a castigat directia pe care va trebui sa se mute, curand, fotbalul european. Finala a fost de la un cap la altul un caz de dereglare prin ingerinte externe. Arbitrajul a distrus tot ce putea fi confruntare directa si a transformat meciul intr-o ciocnire de circumstante neprevazute. Prima eroare a lasat Arsenal in 10 oameni, devreme, cand totul era, inca, de jucat, si a fixat astfel un handicap pozitional irecuperabil. Nimeni nu poate mentine o geometrie ermetica pe un camp de joc larg, ca Stade de France, in fata Barcelonei - cea mai mare circulatoare de mingi din toate agregatele de joc ale fotbalului contemporan. Norvegianul Hauge, un arbitru complet decuplat de
